Psih. Cristina Popov

Ascultam, mai demult, povestea unei doamne: era maritata, avea o casnicie buna si doi copii. Dar se plangea de o problema: sotul ei era atat de zgarcit, incat nu accepta sa se cheltuie bani pentru hainele copiilor. Sotul isi sustinea punctul de vedere prin principiile deprinse de la tatal lui: “Avea o vorba tata: nu haina il face pe om”; “sa fii competent in munca: acolo se vede valoarea omului”; “o haina buna te tine multi ani”. Sotia, o femeie cucernica, acceptase pentru ea insasi o astfel de severitate, insa copiii cresteau repede, de la an la an, si ea nu putea sa “tina de hainele lor” cel putin patru ani, cum ii cerea sotul. Asa ca, intr-o zi, a agatat pe perete, la vedere, hainute de copil, in ordinea marimii si a varstei: un an… trei ani… cinci ani… Apoi s-a apucat sa gateasca cina. Sotul a venit acasa, a privit… Rusinat si atins de mila, a scos bani si i-a dat femeii: “Uite, sa le cumperi si tu cate o jacheta noua”. Sotia i-a multumit si l-a sarutat pe obraz, cu un zambet; nu au discutat subiectul.

Intr-o asemenea “disputa” intra, adesea, cuvantul si logosul: cuvantul alcatuieste propozitii, o face in mod logic, rezonabil, il citeaza cu rigoare pe patriarh sau il combate istet. Si totusi, in multe cazuri, cuvantul ramane disfunctional, ba chiar impiedica restabilirea bunei ordini. Logosul, in schimb, pune in fata adevarul, intr-un mod care-i obliga pe toti la autochestionare; el atinge emotia justa, aduce gandul bun fara sa se risipeasca prea mult in argumentatie, in demonstratii si citate. “Copilul creste repede ca dimensiuni”: este un adevar. Numai daca cuvantul rostit se supune logosului el poate deveni, cum spunem in psihanaliza, “un factor structurant”. Altfel, cuvantul este primul factor de alienare: prin vorbire poti minti, te poti minti pe tine insuti, iti poti procura impresii eronate si rationamente false. Prin vorbire te poti izola de ceilalti, pentru ca parerile fiecaruia devin atat de numeroase si terminologia fiecaruia – atat de specifica, incat ajungem sa nu mai vedem niciun “temei comun” pentru realitate.

Terapia prin cuvant nu este atat o “terapie prin cuvant”, cat o “terapie a cuvantului”: ea inseamna a putea sa-ti conduci cuvantul, gandirea, catre un adevar. Deoarece, prin vorbire, omul minte si isi asigura confort, este in natura lui sa nu resimta in intregime sentimentele grele (vinovatia, nelinistea, durerea, trairea unei pierderi) decat atunci cand ajunge sa le si gandeasca, sa le puna in cuvant. De aceea, “limba ascutita” a fost pedepsita adesea in societate, si nu exista sistem cultural care sa nu “condamne” si sa nu “aresteze” anumite carti sau ganduri. Dar, daca rostirea sentimentelor grele le face, deodata, mai reale, atunci repararea cuvantului este si o reparare launtrica de dimensiuni mai ample: el trebuie imputernicit sa numeasca durerile, sa numeasca adevarul si, prin asta, sa trezeasca forta transformatoare. De multe ori, trezeste si demonii impotrivirii: este firesc; este si aceasta o parte din vindecare.