Aida Maxinesi

   Intamplarea a facut ca acum cativa ani buni, cand psihologia era pentru mine un taram prea putin explorat, sa-mi pice in mana un articol (dintr-o revista franceza dedicata femeilor) despre negarea sarcinii. Am citit acolo marturiile unor femei care au realizat ca vor fi mame in ultimele luni de sarcina sau chiar la nastere, ignorand total orice simptom, semn, senzatie, traire ca ar putea fi insarcinate. Parea incredibil pentru mine atunci. De neconceput si interesant totodata. A starnit in mine curiozitatea, intrebarea: “Oare ce a putut sa le tulbure intr-atat pe aceste femei incat sa ignore zamislirea in ele a unei fiinte? De ce se temeau ele? Ce mecanisme de aparare erau acolo? Ce monstri ai Inconstientului pusesera stapanire pe mintea lor?

               Donald Winnicott a introdus inca din 1956 termenul de preocupare materna primara pentru a descrie o hipersensibilitate particulara, care se aseamana cu o boala, dar nu este, si care sensibilizeaza femeia insarcinata pentru a o pune in contact cu nevoile bebelusului dupa nastere.

Femeia stabileste progresiv cu sufletul conceput in interiorul ei, o forma neobisnuita de relatie… un altul, necunoscut dar de cunoscut, se gaseste in ea. Femeia, cu identitatea transformata, accede la statutul de mama.

In timpul sarcinii, travaliul psihic este colosal. Sarcina presupune un proces de integrare psihica a sufletului conceput. Aceasta raportare fata de celalalt, specific feminina, are un caracter exceptional, cum spune filozoful Edmee Mottinu-Coulon. De obicei, celalalt este in exteriorul nostru, nu poate fi eu. In uterul matern, fiinta conceputa impune femeii insarcinate o situatie iesita din comun, o nebunie aproape: a fi tu si celalalt in acelasi timp.

               Primul trimestru de sarcina sta sub semnul a numeroase schimbari. Viitoarea mama este ambivalenta. Asteptarea unui copil aduce intodeauna femeia intr-o stare aparte care oscileaza intre vreau si nu vreau acest copil, ma simt puternica si in acelasi timp vulnerabila. Sunt curajoasa si panicata. Pentru a constientiza statutul de viitori parinti, cei doi parteneri trebuie sa-si fi rezolvat, macar partial, nevroza infantila. Cand spunem rezolvat, ne referim la a lasa in urma statutul de copil precum si pe proprii parinti.

               Viitoarea mama construieste o imagine bebelusului, ii atribuie un temperament, trasaturi de caracter. Daca bebelusul este activ si se misca mult, mama poate spune ca seamana cu ea, pentru ca si ea este o femeie activa, sau poate identifica aceasta trasatura cu sotul sau care este agitat. Daca bebelusul este calm, va fi intelept si linistit. In unele cazuri aceste reprezentari sunt blocate, mama este absenta, nu doreste sa se ataseze de viitorul copil  (sunt cazuri in care mama a suferit pierderea  unui alt copil).

                Pe de alta parte, viitoarea mama isi imagineaza cum va fi ea in raport cu copilul, identificandu-se sau diferentiindu-se de mama sa. Se gandeste cum isi va legana pruncul, cum ii va canta, ii va lasa libertatea alegerii, si nu va fii ca mama sa, excesiv de protectoare.

                Aceste doua tipuri de reprezentari, unele tesute in jurul bebelusului care se va naste, celelalte in jurul rolului de mama contribuie la formarea unui spatiu intern de relationare. Acest spatiu psihic este extrem de important pentru ca el contureaza viitoarea relatie intre mama si copil.

               In cazul negarii sarcinii spatiul psihic nu exista.

               Fiinta umana are o identitate conceptionala care raspunde la intrebari ca: “cine sunt?”, ” de unde vin?”. Corpul iti pune intrebari fundamentale: “cine mi-a dat viata ?”, ” ce istorie au cei care m-au conceput?”. In realitate,  inainte de a fi fiul sau fiica lui X, suntem toti conceputi de acel barbat si acea femeie, in acel moment al istoriei umanitatii, in acel loc din lume. Aceasta identitate conceptionala ajuta la construirea identitatii noastre personale. Aceasta notiune de identitate conceptionala este un mod de a arata ca fiinta din pantec, nu este numai un cumul de celule, un corp biologic, ea este purtatoarea unei subiectivitati. In cazul negarii sarcinii aceasta identitate conceptionala nu exista. Bebelusul vine cu ceva de neconceput pentru psihicul mamei, aceasta aparandu-se de ceva rusinos sau traumatic (putem vorbi aici de copiii conceputi in urma unui viol, incest sau intr-o relatie de adulter). In aceste cazuri, femeia nu construieste un spatiu psihic cu bebelusul ei, din cauza ca e ceva de neconceput pentru ea.

               De ce ar dori o femeie sa ascunda, constient sau nu, o sarcina de ea insasi si de cei din jurul ei?

               Negarea este un mecanism psihic. Dictionarul de psihologie o defineste ca fiind nerecunoasterea anumitor aspecte ale realitatii care sunt evidente pentru ceilalti. Aceasta nerecunoastere este foarte puternica. Negarea este un refuz inconstient al unei realitati exterioare, este o aparare destinata sa protejeze Eul punand la indoiala lumea exterioara. In Vocabularul Psihanalizei negarea este definita ca fiind “procedeul prin care subiectul formuleaza dorinte, ganduri, sentimente pana atunci refulate, dar continua sa se apere de ele, negand ca i-ar apartine”.

Negarea sarcinii se refera la femeile insarcinate care isi ignora starea incepand de la a 20 a, a 21 a saptamana de sarcina.

Termenul de “negare a sarcinii” a fost introdus destul de recent, desi patologia a fost observata de mult timp. Inca din secolul XIX, Dr. Marce observa ca unele femei aflate in spital pe perioada sarcinii nu erau constiente ca vor deveni mame. Dr. Marcel a fost elevul lui Esquirol care impreuna cu Pinel au pus bazele psihiatriei in Franta. Pana la ei, bolile mentale erau vazute ca fiind disimulari sau conduite delincvente. Bolnavii erau incarcerati, legati, batuti. Punctul de vedere al lui Marce a fost contestat de medici, care vedeau negarea sarcinii ca pe o disimulare. In ciuda obstacolelor, acest termen de “sarcina inconstienta” (denumire data de Gould in 1898) s-a impus.

               Odata cu progresul psihiatriei apare si termenul de “negare a sarcinii” (1970). Incepe sa fie recunoscuta ca maladie, iar in 1990 specialistii internationali propun sa fie introdusa in DSM (Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders), “biblia” psihiatriei. Cererea a fost respinsa.

                Ce notiune ar fi mai indicat sa folosim pentru a numi acest “fenomen”?  Protectie sau aparare? Absenta reprezentarii copilului sau negare? Negarea, aceasta absenta a reprezentarii copilului, este un semn, un indiciu asupra starii psihice a femeii. Cand o femeie afla dupa cinci luni ca este insarcinata este evident ca ne confruntam cu un simptom, trebuie analizat acest semn si verificat daca nu se incadreaza intr-un tablou clinic complex.

          Negarea este o respingere directa a unor date traumatice senzoriale. In timp ce refularea este utilizata in general ca o aparare impotriva dorintelor sau impulsurilor interne, negarea este utilizata de obicei ca aparare impotriva realitatii externe.

    Sanatatea psihica se datoreaza legaturilor pe care le construim cu cei din jurul nostru, se datoreaza iubirii, recunostintei, stimei de sine si stimei fata de celalalt, valorii oferite si recunoscute, demnitatii. Femeile victime ale negarii, cele care nu simt existenta copilului lor au un istoric familial, transgenerational care ar trebui ascultat si analizat.

In copilarie, copii fiind, ignoram realitatea deseori. Micul copil evita suferinta, ignora, foloseste aparari, neaga pentru a putea trai viata pe care si-o doreste. O viata plina de dorinte, pulsiuni, o viata fara suferinta, fara interdictii, fara limite si reguli sociale. Fie ca vrea sau nu, vine un timp cand copilul va trebui sa accepte realitatea si va intelege ca nu totul este posibil. In loc sa ignore va trebui sa confrunte. Unele dorinte si pulsiuni vor fi refulate, vor exista frustrari in schimbul beneficiilor relatiilor sociale. Odata cu aceasta acceptare, viata emotionala isi va gasi cumva echilibrul, copilul va deveni un membru al societatii atunci cand Sinele (pulsiunea) va intra in conflict cu Supraeul (instanta care interzice) .