Mihaela Dragan
Adevaratul prieten este cel ce ştie totul despre tine si continua a-ti fi prieten. Kurt Cobain
Aud uneori parinti nemultumiti de copiii lor carora le reproseaza ca nu le povestesc nimic despre ce fac sau ce simt sau ce se intampla cu ei. Aud uneori copii care spun ca parintii sunt prietenii lor si reciproca. Sa fie oare posibil asta? Sa fie real? Sa fie oare ceea ce isi doresc cu adevarat si unii si altii?
Ma intreb cat de benefic este pentru copii ca parintii sa le fie prieteni? Cat de sanatos poate fi? Cat de onesta poate fi cererea parintilor de a le povesti copiii tot ce fac? Cat de adevarata este afirmatia parintilor ca sunt prietenii copiilor lor?
Parintii, prietenii copiilor….Cat de mult si de multe si-ar dori sa auda copiii despre satisfactiile si insatisfactiile de orice fel ale parintilor, despre dorintele si fanteziile lor, despre durerile si suferintele lor…Si oare cat de devreme? Si dupa o astfel de destainuire mai poate oare parintele sa impuna o anume limita, o anume interdictie…? Dupa o astfel de discutie de pe picior de egalitate, ca de la prieten la prieten, mai poate ridica adultul pretentii de parinte…Nu pare un fals, o prefacatorie din partea acestuia din urma?! Il ridica pe copil la rang de adult, mai mult chiar, de prieten, de confident, pentru cateva ceasuri, apoi il pravale in necunoscuturile copilariei, acolo unde ii este locul, acolo de unde a fost luat.
”Sa ne prefacem ca suntem prieteni ca sa aflam mai multe de la ei, despre ei!” Sa nu fie acesta o amagire?! Sa nu fie cumva vorba despre o nevoie de control rasarita dintr-o anxietate parentala, dintr-o neincredere pe de o parte in capacitatea copilului de a invata, de a se adapta, de a accesa resursele din jur, iar pe de alta parte in capacitatea de a fi un bun parinte, un suficient de bun parinte. Nereusita copilului ar fi asimilata ca fiind nereusita parintelui de catre acesta din urma. Parintii, familia reprezinta societatea in miniatura, sunt model si sunt resursa, sunt interdictia si sunt ”acasa”.
Treaba copilului este sa se hraneasca, sa absoarba, sa refuze toate acestea pentru a se redefini prin propriile legitati, valori, idei, credinte, dorinte. Treaba parintilor este sa fie alaturi, sa vegheze, sa ajute, sa sanctioneze, sa indrume.
Parintele nu poate fi decat parinte. Fiind altceva introduce confuzie de rol, de asteptari. Copilul e copilul parintilor lui si atat. El are prietenii lui, secretele lui, alegerile lui. Daca acesta alege sa se destainuie parintelui lui va fi alegerea lui si o va face intotdeauna ca adresandu-i-se unui parinte, unui parinte bun ascultator, intelegator si empatic, care isi accepta copilul asa cum este, fara a pune presiunea asteptarilor sale asupra copilului.
Prietenii au acelasi nivel de adresabilitate si accesabilitate. Parinte si copil – nu. Relatia este din start una de inegalitate si nu se poate egaliza nici macar peste ani. Si ne putem lasa imaginatia libera, ne putem intoarce in timp si ne putem gandi la despre ce experiente ale parintilor nostri nu am dori sa auzim nici macar acum. Si viceversa. Si cate din astfel de experiente nu am impartasit cu prietenii nostri! Fara cenzura, fara rezerva!
Si ajunsi in acest punct poate ca am putea pune sub semnul intrebarii asa-zisa prietenie pe care o vedem dezirabila intre parinti si copii. Este doar o aparenta…o falsa relatie, o relatie neautentica…pentru ca este o incompatibilitate intre parinte si copil o astfel de legatura.
Informarea, deschiderea parintelui la diferite subiecte propuse de copil, cum ar fi sexualitatea, agresivitatea, consumul de alcool sau de tutun sau de droguri, sunt abilitati, sunt atittudini recomandate adultului in relatia sa cu copilul. Dar aceste discutii nu fac din parinte si copil, doi prieteni. Este doar modalitatea parintelui de a-i arata copilului pozitia sa fata de viata si aspectele ei cele mai intime, de a-i arata fricile lui si tabuurile familiei sau dimpotriva de a-i sugera ca aducerea in discutie a unor teme despre crestere si evolutie este o cale de cunoastere si de abordare a momentelor de trecere. Aceste discutii vor fi modele de viata pe care copiii le vor urma sau, dimpotriva, le vor ocoli in relatiile lor viitoare.
Copilaria este o perioada pe cat de fragila, pe atat de plina de disponibilitate si de resurse pentru copil, de responsabilitati si de greutati pentru el. Rolul adultului, al parintelui este sa ii permita copilului sa experimenteze cat mai multe din emotiile evenimentelor pe care le traieste, sa ii fie aproape fiind atent la ceea ce i se intampla, aratandu-i iubirea si grija prin responsabilizare si incredere.
Cuvintele lui Eugen Ionescu sunt insa cu mult mai graitoare si le las sa vorbeasca in incheiere: “Copilaria este lumea miracolului si a magiei: este ca si cum creatia ar rasari trandafirie din noapte, totul fiind proaspat si uimitor. Copilaria se termina in momentul in care lucrurile inceteaza sa mai fie uluitoare. Atunci cand lumea iti da senzatia de “déjà vu”, cand esti rodat de existenta, devii adult.”