Partea I

Linda Munteanu

Zidul. Ce, cine este zidul? Zidul este o stare. Ce simtim cand vedem un zid inert,
compact care blocheaza orice perspectiva? Este ceva ne-viu, stare care sufoca
si face imposibila trairea unor impliniri, o durificare interna, gol intern,
vid, aplatizare afectiva, este prezenta unei neprezente, o umbra. O stare ce
intuitia artistica  a lui Roger Waters si Alan Parker ii dau prin muzica,
versuri si imagine un nume: zidul. Am revazut si reascultat filmul si albumul “The Wall”:

 http://magazinweb.net/film-pink-floyd-zidul-1982-pink-floyd-the-wall-vedeti-aici-filmul.html

Si pe moment m-am lasat din nou in voia trairilor intense pe care le transmite. Si
pentru ca sunt unul dintre multii fani, iar filmul are evidente conotatii
psihologice, o sa-mi permit sa vorbesc, pe marginea acestei creatii, despre
introiectie, incorporare, intoarcerea catre propria persoana, despre
functionalitati primare ale psihicului uman, ca deplasarea, condensarea,
compulsia la repetititie, despre Sine fals si Sine adevarat, cat si despre
rolul artei, vazuta ca o creatie emisa si receptata intr-un spatiu al metaforei.

Incep prin a spune ca filmul se desfasoara in realitate intr-un prezent in care
personajul, Pink, se afla intr-o camera. Intern insa, trairile lui ii conduc
amintirile pana in trecutul marcat de o pierdere: cand era bebelus, tatal moare
in razboi. Un stimul, trait cu emotie in prezent, conduce la amintiri asociate
in inconstient cu aceeasi emotie. Calatoria interna a lui Pink  incepe cu
zgomotul  usii care se loveste in deschidere de un lant, zgomot care
antreneaza o traire, este  picatura care umple paharul deoarece
condenseaza amintirea oricarei forme de porti cu lanturi, sau a zidurilor care
indiguiesc libertatea. Muzica, versurile si imaginea se deplaseaza ca un vis,
asocieri pe firul emotiei traite, facandu-ne martorii ridicarii si
demolarii unui zid. Jucandu-se pe sine, gazda spectacolului invita: “Daca vrei
sa afli ce este in spatele acestor priviri reci, trebuie doar sa arunci
deghizarea”. Si in spatele ei?  E cineva dincolo de masca?  “Ce sa
folosim sa umplem spatiile goale unde valuri de foame mugesc?” Raspunsul vine
in versul ce intuieste efectul lipsei narcisice, cautarea sinelui in toti
ochii, un sine multiplicat grandios in ceilalti, imaginea reflectata din
oglinda in oglindă : “Sa pornim peste aceasta mare de chipuri in cautarea a si
mai multor aplauze?” Putem vorbi despre foamea de imagine cauzata de lipsa de
raspuns-oglindire in relatia cu mama  sau de un Sine fals de succes, care
il acopera pe cel adevarat pentru a-l proteja de suferinta, ce ajunge sa inlocuiasca
viata interna reala, pana la sentimentul de-a nu iti trai viata proprie  sau
de vidul, lipsa, mortiferul care este introiectat in relatia copilului cu o
mama depresiva.

Cert este ca un baiat duce lipsa de dragoste si sprijin iar mama lui, blocata
intr-un doliu nefacut dupa sotul pierdut in razboi, invadeaza cu melancolia ei
spatiul intern al copilului, fapt  exprimat printr-o imagine care socheaza
retina: mama, vazuta de baiat dormind in pat cu scheletul impaienjenit al
tatalui, metafora melancoliei si a mortii ca stare incorporata de copil. Este
ne-viul intern, zidul, care il inchide si ca adult fata de orice traire, care
face ca  mangaierea unei femei sa fie simtita ca atingerea unei frunze
moarte, este umbra desenata pe perete, care creste si-l inghite, care nu
permite iubirea sa fie traita altfel decat ca o lupta intre doi balauri in care
Thanathos, invingator, sufla rece si “nimic nu mai pare distractiv”. De unde se
naste imaginea umbrei feminine care se ridica pe zid si inghite personajul, ori
a unei femei-floare carnivora care in actul sexual il asimileaza si il
anihileaza? Sunt angoasele primare care in mod fericit isi gasesc exprimarea in
forma muzicii si imaginilor, caci ramase neconturate in vreun fel, ar fi
insuportabil de trait. Caci golul intern doar trait este vid permanent hamesit,
vidul este prin definitie imposibil de umplut si absoarbe toata fiinta
inauntru. Chit ca vorbim de  “mama insuficient de buna”  sau de
necontinerea unei proiectii mortifere, efectul angoasei de anihilare sau al spaimei
de prabusire este confuzia si explozia de furie, de afect necontrolat,
exprimata in acte agresive, furie pe care subiectul o simte intern venind ca o
stare rece, taioasa ca lama unui cutit, duritate care se opune duritatii
zidului ce trebuie spart. Ce incearca sa sparga este starea mortifera care l-a
dus la intepenirea intr-un scaun. Compulsia la repetitie duce la concluzia ca
viata este un patefon stricat, fixat pe momentul pierderii initiale (muzica ce
se aude in fundal, cu care incepe filmul, este din vremea razboiului). Se
dezvaluie aici o alta functionalitate a inconstientului. In cautarea unei
rezolvari fericite, compulsiv, se intra in situatii care repeta, in nenumarate
forme, experienta initiala traita traumatic, ceea ce poate duce la repetarea
traumei. Incapacitatea mamei indoliate de a-l mai iubi este traita de baiat ca
o pierdere initiala care se repeta in toate pierderile din relatiile de iubire.
De aici si senzatia de carusel, patefon stricat, munca sisifica, lipsa de
speranta. De aici si nevoia de regresie, de intoarcere la primul moment al
traumei. Plansul bebelusului din carucior este pus pe seama presimtirii mortii
tatalui in razboi, dar distanta mare dintre carucior si mama care doarme
exprima mai curand o ruptura afectiva dintre ea si copil, inca inaintea mortii
sotului. La fel de distanta va fi si fata de trairile lui de pierdere,
singuratate si lipsa.