Pledoarie pentru analiza personala

Psih. Corina Tanasescu

Intr-una din zilele trecute am gasit in cutia postala o scrisoare. Expeditorul era o fosta clienta.

Mesajul nu era doar magulitor, induiosator, ci era si o adevarata pledoarie pentru psihanaliza.

Voi reda aici doar o parte din aceasta scrisoare.

„M-am gandit de multe ori sa-ti scriu, la putin timp dupa ce am plecat din tara. Analiza persoanala imi revine mereu in  minte si simt nevoia sa ii scriu povestea. In felul acesta iti si spun ce a insemnat pentru mine analiza personala si relatia noastra, precum si cum mi-a schimbat ea  perspectiva asupra vietii.

Aceasta este o scrisoare prin care iti spun cum mi s-a parut ca am raspuns la invitatia ta de atunci: …spune tot ceea ce gandesti…

Iti scriu acum si simt ca prin mine se arunca imagini si ca undeva, intr-o dimensiune nedefinita, ele apar ca niste stop-cadre.

Uite, am sa las imaginile sa se deruleze inapoi spre momentul de inceput, acela in care am ales sa imi incep analiza personala. Am realizat ca tot filmul acesta derulat inapoi are ca referinta esentiala un singur cuvant: relatie.

Relatii, povesti, realitati… trei cuvinte care s-au asezat in fata ochilor mei. Apoi, privind din nou prin mine cu ochii larg inchisi, am sesizat un liant intre acestea trei: reconstructie. Prin terapia mea am reconstruit relatii, mi-am rescris povestile de viața devenind astfel, toate impreuna, noi realitati.

In urma cu ani, atunci cand n-am mai avut de-ales decat sa cad in propriul meu hau, auzeam in mine recurent si repetitiv, aceiasi soapta: “…reconstruieste-te… reconstruieste-te…”

In felul acesta, mi-am dat seama, disperata fiind, ca deja cazusem. Dar, cum sa ma ridic? Cine sa ma ajute? Pot sa ma ridic? Eram epuizata, indurerata, zdrobita. Totul in jurul meu si in mine parea iremediabil prabusit. Presupuneam ca acea cerere de reconstruire solicita sa imi numesc resursele interioare. Insa eu nu le vedeam, nu le simteam. Traiam intr-o bezna vascoasa, lipicioasa. Mai tarziu am aflat ca se numeste angoasa.

Dupa o buna perioada de timp, in pofida plangerilor neincetate mi-am deschis din nou mintea, spunandu-mi ca am nevoie de sprijin, de sustinere. Din afara, din mine?…. Nu imi dadeam seama.

Dar, disperarea ma incolacea ca un sarpe inlantuindu-ma in propria-mi suferinta.

A mai trecut un timp. Iar, in acest rastimp priveam cum tot ceea ce mai ramasese sa se prabuseasca, se prabusea. Priveam daramaturile si imi spuneam ca e de-ajuns si a venit momentul sa schimb ceva, sa plec de acolo. Mi s-a deschis in fata mea un orizont laptos, cetos. Era mai bine. Nu mai eram in bezna. Bajbaiam asteptand sa prind ceva de care sa ma agat.

Am gasit 3 credinte ca 3 catarge: credinta ca voi izbandi, privindu-mi copii, credinta ca spiritualitatea ma va ajuta sa ma regasesc si credinta ca o cura psihanalitica ma va invata cum sa ma caut si cum sa ma gasesc. Si asa te-am gasit. Aveam sa te aleg ca analista a mea.

Am pornit intr-un periplu prin negurile vietii mele de-atunci, incepand sa construiesc in mine  parghii pentru a ma reconstrui. A fost greu. Am trait mereu sentimentul ca mi-am reluat punct cu punct viata de la capat. A trebuit sa incep sa invat sa merg din nou ca odinioara in copilarie. Atunci, probabil m-a tinut cineva de mana, ma gandeam. In vremea reconstructiei mele am facut asta singura dar, in acelasi timp cu tine. In analiza mea incepeam sa desfac navoade incurcate. Realizam treptat ca reconstruiam relatiile vechi, prin insasi relatia mea cu tine. Incepeam sa rescriu mental, emotional, corporal, pasaje de istorie din viata mea, din vechile povesti aglutinate. Deveneau unele mai noi, mai cu inteles, capatand noi sensuri. Traiam senzatia de „transurfing” al realitatii, culegand, alegand, eliminand, legand sau relegand fire de variante din propriile-mi realitati subiective si sau obiectiv-subiective. Simteam in mine razboaie intre soldatii constientului si ai inconstientului. Observam adesea un adevarat  „macel” psihologic. Treptat am inceput sa simt ca se castiga victorii in mine si ca prin acea ceata laptoasa se intrezareau noi culori. Iar tu ai fost mereu acolo cu mine, pe oriunde te-am plimbat in sufletul meu.

Am inceput, timid, si apoi mai ferm sa „desenez” cu acele culori. Au aparut nuante in noua mea viata, uitandu-ma de multe ori cu tristete la ceea ce lasam in urma mea si cu teama pentru drumul ce-l asterneam inaintea mea.

Dupa ani buni de analiza calauzita de tine, am realizat ca a sosit momentul, simtindu-l in mine, ca o incuviintare transmisa inconstient, tot de tine, ca sunt pregatita sa pornesc singura pe drumul meu. Invatasem sa merg  asadar singura, fara calauza.

Nu ma gandisem pana atunci nicio secunda la ceea ce avea sa fie ultima noastra intrevedere dupa atatia ani de lucru impreuna, ani de relatie apropiata. Pana atunci in mintea mea oamenii isi incheiau relatiile pentru ca nu se mai intelegeau. Si cum sa te parasesc si pe tine si sa parasesc o relatie atat de buna, muncita cu greu? In acea ultima intalnire singura mi-am raspuns, cu voce tare, si totodata ti-am spus si tie, ca ieseam din relatie doar fizic. Introiectasem de mult deja un bun de o rara valoare.

Stii, deseori ma intreb, ca si cum as vorbi cu tine: o fi analiza personala buna pentru toti? O fi un panaceu universal? Nu stiu. Stiu insa ca pentru mine, sigur da.

Macar si pentru faptul ca inveti sa privesti cu ochii larg inchisi prin tine si ca merita!

Si-ti multumesc!”

Impaturesc scrisoarea pe care apoi o pun intr-un loc „rezervat” lucrurilor de rara valoare, acolo unde de obicei ne tinem pacientii. Si daca ar fi sa dau un titlu scrisorii lui G. i-as spune: Pledoarie pentru analiza.