Psih. Cristina Popov

 Acesta este un articol dedicat nevoii de hrana.

De fapt, nevoii de hrana a celor care nici nu mai simt foamea.

Foamea profunda de viata, de experienta si de cunoastere nu este un lucru rau in sine: daca ti-e foame nu inseamna ca esti imatur, infantil, iresponsabil, necivilizat. Din contra, a-ti da voie sa simti foamea, este un act de responsabilitate fata de tine insuti si, astfel, si fata de celalalt, pe care nu-l vor mai devora in tacere golul din tine si invidia ta.

 

Sa incepem prin a arunca o privire asupra lumii: acest continuum intre obiecte si fenomene, inlantuite unele cu altele prin faptul ca se afla in proximitate de spatiu si timp, supuse acelorasi legi cauzale. Vedem, in acelasi timp, o predispozitie a naturii spre constientizarea propriei sale existente: poate ceva mai mult prin om decat prin alte specii, caci omul are inclinatia de a lua la cunostinta si despre viata animalelor, a plantelor si a mineralelor.

Toate acestea sunt, in natura, intr-un continuum de nedesfacut, in care fapta, subzistenta fizica, nasterea si moartea lucrurilor se intrepatrund cu diverse forme de constientizare a lor prin acel fenomen care infloreste din loc in loc – viata psihica. Dar ne sta in putinta, datorita capacitatii noastre analitice, sa vedem diversele aspecte ale existentei naturale ca fiind de naturi diferite. Astfel, percepem intuitiv realitatile materiale ca fiind de natura minerala, organica sau biologica, raspunzand la conditionari chimice sau fizice, tot asa cum ne percepem eul sau gandirea ca fiind de natura psihologica sau intelectuala, raspunzand la conditionari afective sau logice. Cu toate acestea, nimeni nu poate separa propriu-zis eul, afectivitatea sau starile de constiinta ale unui om de felul cum ele depind de sanatatea organismului, de bogatia sau saracia mediului, de gradul de amenintare sau de siguranta a vietuirii, de calitatea relatiilor cu cei din jur.

Asadar, chiar in miezul resurselor pe care le adaposteste in sanul sau natura, apar aceste centre de constientizare a existentei naturii in sine, centre unde prinde sa se structureze o viata psihica. In aceste centre, sau locuri de deschidere a unui psihic in miezul naturii, ia nastere ceea ce se aseaza pe axa experientei “Eu sunt“: axa subiectivitatii, a trairilor eului, a constiintei. Uneori mai primitiva, alteori mai evoluata, viata psihica este legata de o existenta intrupata, deoarece emerge din primele perceptii, se consolideaza prin repetitii ale unor acte fiziologice, se structureaza prin memorie si, mai ales, prin reinvatarea accelerata, sintetizata, a experientei generatiilor precedente. Totodata, desi viata psihica este sprijinita pe existenta cate unei individualitati dotate cu psihic (pe cate o singularitate), ea nu este limitata prin limitele fizice ale acelei individualitati: viata psihica este ea insasi un continuum, care se innadeste dincolo de trupuri si de timp prin puntile de comunicare dintre aceste singularitati.

 

Lumea este, asadar, o scena plina cu obiecte si fenomene, o scena pe care joaca numerosi actori, asa incat viata lor psihica, individuala, pusa totodata laolalta cu a celorlalti, devine efortul de constientizare a lumii fata de sine insasi. Metaforic vorbind, ne putem imagina viata ca o retea densa de conducte care isi extrag apa dintr-un acelasi ocean, o incalzesc fiecare in interiorul sau si o elibereaza la celalalt capat, in atmosfera, sub forma de aburi: apa e materia din care ne hranim, conductele suntem noi, oamenii, si aburul e gandul pe care il degajam despre ceea ce traim. Conditia de a trai ca individ separat iti da anumite coordonate pentru vietuire (anul nasterii… familia… etnia… infatisarea…), dar lucrul din care venim, ca si destinatia gandului nostru, au o cuprindere universala.

Sau ne putem imagina lumea ca o uriasa orga formata din miriade de tuburi cu sonoritati diferite, care-si preiau sunetele dintr-o aceeasi partitura, le intoneaza diferit, iar rezultatul degajat este o polifonie care le impleteste armonic. Asa sunt si oamenii cuprinsi in miezul naturii, si poate si alte fiinte asemanatoare lor: absorb in ei insisi seva intruparii si o elibereaza sub forma de constientizare a existentei lor, distincte si totusi comune cu a celorlalti. In acelasi timp, o mare parte din ceea ce trupurile absorb ca materie se reintoarce in materie, sub forma de corpuri sau reziduuri in descompunere. Tot asa, ceea ce deja a fost inteles de generatiile precedente slefuieste puterea de intelegere a generatiilor viitoare.

Acest proces anevoios de transfigurare a vietii drept existenta constienta de sine insasi, adica de dedublare a vietii prin propria ei autoconstientizare, se sprijina pe un anumit avant si forta de extensie a fiecarei individualitati catre intreg – cu alte cuvinte, pe aspiratia de a creste. Fiecare singularitate aspira in taina sa se intregeasca, sa fie completa, sa devina totul, sau, intr-un mod mai matur, “una cu totul”. Aspiratia este indreptatita: pe de o parte, pentru ca seva din care individul se construieste este desprinsa din marele tot, iar pe de alta pentru ca reflexivitatea reconfiguratoare pe care existenta lui o genereaza se intoarce iarasi in marele tot, sub forma de cultura, memorii si experienta colectiva. Mai mult, este ceva in fiecare individ, in fiecare singularitate, ceva de natura “chipului” absolut al oricarei singularitati, ceva care mentine in miezul fiecarei vietuiri psihice intuitia ca ea insasi e doar un exemplu particular al aceluiasi prototip generic al vietii – fiind, cu alte cuvinte, in insasi individualizarea sa, o expresie a universalului.

Dar, desi aspiratia spre intreg a fiecarui individ este indreptatita, ba chiar tradeaza continerea de la bun inceput in universal a fiecarui individ particular, drumul realizarii unei astfel de aspiratii de ajungere la intreg nu este deloc simplu sau neted. El incepe, in mod foarte chinuit, cu fenomene ca gravitatia, care impinge corpurile unele catre celelalte, sau ca foamea fizica ce le face sa se incorporeze unele pe altele. Cu alte cuvinte, aspiratia catre “tot” incepe printr-o pornire primitiva de incorporare fizica a unui lucru intr-altul. Asa cum, sub actiunea gravitatiei, un corp mic este atras, deformat prin apropiere si in cele din urma dizolvat intr-unul mai mare, tot asa organismul mancat devine parte din cel care il devoreaza.

Insa incorporarea fizica a lumii din jur, prin devorare, ca mod de a aspira la a deveni una cu totul, se izbeste de limite serioase: sa ne gandim numai cat de limitat este un organism animal in a manca si a metaboliza lucrurile eventual mancate. Din fericire, exista si modalitati mai eficiente de incorporare a lumii din jur, de exemplu prin declararea proprietatii asupra ei: nu poti rontai cu dintii padurea intreaga, ca Moartea din povestea lui Ivan Turbinca, dar o poti declara “a ta”, o poti lua in folosinta in nume propriu, facand-o sa nu mai fie si a altora.

Inca si mai eficient poti incorpora lumea din jur prin perceptie: cu alte cuvinte, desi nu tot ce zboara se mananca, un om poate interioriza, intr-un sens, experienta zborului, observandu-l in natura inconjuratoare. Fapta a unei specii diferite (a pasarilor, in acest caz), incorporata de om in zestrea sa psihica prin perceptie, ea devine, ulterior, fapta a omului, care invata sa zboare. Cea mai mare parte a experientelor dobandite psihic de un om adult, si cu atat mai mult de un om frumos educat, i-au parvenit prin perceptie, observare, contemplare, intuitie si invatare – si nu prin inghitire sau posedare. Omul isi amenajeaza, astfel, un intreg mediu pe care stie sa-l strabata fizic, sa-l prevada, sa-l asambleze si sa-l dezasambleze, sa il foloseasca pentru propria sa subzistenta sau pentru a se inconjura de armonie, de frumos, de spatii care sa-i suscite cel putin intuitia unui sentiment de plenitudine si integritate.

Undeva in aceasta gama de modalitati de incorporare a lumii, cu scopul participarii la intreg, se situeaza si sexualitatea: prin mixaje genetice, trecutul unuia este incorporat in trecutul altuia si lansat catre viitor. Si in acest caz, selectiile genetice reusite isi transcend genitorii, in timp ce selectiile nereusite ingroasa stratul formelor caduce, sau depasite, adica intrate in descompunere. Sexualitatea are si ea componenta ei fizica, reproductiva, dar are, de asemenea, si o componenta de proprietate (cum ar fi ideea casatoriei cu acte), dupa cum are si o componenta perceptiva: faci dragoste nu numai cu corpul, ci si prin empatie, prin capacitatea de a-l cunoaste pe un altul in ceea ce reprezinta el, ca bogatie de experiente pe care le-a acumulat si de lucruri tulburatoare pe care le are de aratat lumii. Prin absorbirea perceptiva a celuilalt noi nu reunim material genetic, ci reunim, mai degraba cultural, doua lumi intr-una singura – sinteza fiind superioara simplei insumari prin forta ei de integrare toleranta a unor moduri diverse de a fi.

Ceea ce este de obicei cunoscut, in psihanaliza, ca inclinatie “orala”, adica pornirea spre incorporare, este insusi felul de a fi in lume al unei individualitati si, de aceea, nu este o energie care poate fi, propriu-zis, stopata. Insa ea este o pornire care, la nivelurile primitive ale fiintei, cum ar fi mancatul cu gura sau lupta pentru proprietate, se izbeste de serioase limite naturale, si, de aceea, ajunge sa fie reprimata (generand depresii adanci), incuiata intr-un imaginar intangibil (generand schizoidii adanci) sau transformata in impuls agresiv de anihilare a “celuilalt”, cu care nu mai poti speranta sa faci o sinteza (aici se afla sursa pornirilor belicoase, a competitivitatii intelese ca eliminare sau surclasare a adversarului, a conflictualitatii de tip oedipian).

In acest efort anevoios al naturii de a se cuprinde constient pe sine insasi, subiectivitatile individuale creeaza doua tipuri fundamentale de experienta: una este tentativa de a elimina orice alta subiectivitate afara de tine insuti, asa incat tu sa fii cel care ajunge sa stapaneasca totul; a doua cale este increderea in posibilitatea uniunii cu cealalta subiectivitate.

Tentativa de eliminare a celuilalt se vede in toate luptele pentru suprematie: in lupta pentru resurse, in competitia sexuala, in lupta dintre clanuri, triburi si popoare. Ea are, ca baza, neincrederea in compatibilitatea dintre definitiile care fondeaza fiecare tip de existenta. Cu alte cuvinte: il ucid pe cel cu care nu pot aspira sa realizez o sinteza; il ucid fizic si il incorporez, sau il colonizez cultural, asa incat sa-l reduc la a fi identic mie. Cu cat este mai primitiva modalitatea fiecaruia de a aspira la integritate, cu atat piedicile in realizarea unei sinteze de succes sunt mai mari: daca incerci sa il mananci fizic pe celalalt, el va deveni in cel mai bun caz parte din tine, parte dintr-o forma care nu s-a schimbat aproape deloc in urma intalnirii. Propriile limite biologice il obliga pe cel care devoreaza sa ramana relativ neschimbat.

Pe de alta parte, daca un individ isi mentine pornirea de anihilare a celuilalt chiar si atunci cand intalnirea lor are loc pe scena culturii, inseamna ca el a regresat la o miscare de incorporare mai primitiva decat etapa la care a ajuns societatea. El este un individ inapoiat in raport cu nivelul de dezvoltare la care a ajuns specia, deoarece scena culturii ii permite unui om sa se completeze prin celalalt fara ca vreunul din ei sa fie anihilat. Scena culturii ii permite unui om il intrebe pe celalalt “Cum este albastrul tau?” si sa isi imbogateasca astfel perceptia si sensibilitatea.

Ajungand, in sfarsit, la tema care mi-a inspirat articolul: nevoia de a creste este suscitata in om prin foame – prin foamea profunda de viata, de experienta, de cunoastere. Cu cat o familie sau o societate sunt mai primitive, cu atat ele sunt nevoite sa reprime foamea membrilor sai, fie din teama ca hrana nu e suficienta pentru toti, fie din teama fata de agresivitatea celor infometati. Mai devreme sau mai tarziu, insa, foamea reprimata erupe cu violenta, ducand la vendete sau revolte sociale care rastoarna piramida puterii, fara a instala in loc o societate mai civilizata decat precedenta. In acelasi timp, cu cat un grup social este mai evoluat, cu atat el cultiva foamea membrilor sai si o conduce, treptat, spre forme de manifestare mai plauzibil a fi satisfacute: spre educatie si spre cultura. In consecinta, impulsul disperat de anihilare a celuilalt intra in remisie, in timp ce aspiratia spre sinteza si spre uniune creste. Nu te mai uiti la frumusetea, la succesul sau la talentul celui din fata ta ca la un lucru care ti-a fost sustras tie, ci il primesti drept o restituire a integritatii tale, prin felul cum celalalt a venit, intr-o buna zi, catre tine, cerand sa fie vazut. Eventual, o fericita recunostinta in plenitudine inlocuieste sentimentele de frustrare, de izolare, de invidie si de ranchiuna, si descoperi ca, hranindu-te pe tine insuti, ai hranit simultan natura in foamea ei cea mai profunda.