“There’s something so fundamentally right about analysis.  You can’t destroy it. It’s kind of indestructible.”

Betty Joseph

 Ciprian Pripoae

Cu mult înainte de descoperirea creierului limbic, a neuronilor oglindă sau a sintagmei “cognitive biases”, psihanaliza intuia o dimensiune a psihicului cu o funcţionare şi legi ce o aşezau în opoziţie cu conştientul. Inconştientul depăşea astfel limitele gândirii filozofice, metafora poeziei ori practica hipnotică şi se aşeza definitiv prin asocierile libere între divan şi mintea psihanalistului. La mai bine de o sută de ani după Freud, ştiinţa pozitivistă îl confirmă; nu suntem stăpânii minţilor noastre iar experienţele noastre sunt determinate de o forţa de care nu suntem conştienţi şi pe care nu le putem controla.  Dacă psihologia a depăşit bunul simţ al explicaţiei naive aflate la îndemâna fiecăruia dintre noi, a făcut-o şi prin asimilarea ideilor fundamentale ale psihanalizei. Din campaniile publicitare ale marilor advertiseri până la conceperea inteligenţei artificiale, gândirea psihanalitică stă dovadă a unei intuiţii ce încearcă să împace observabilul cu invizibilul şi nemasurabilul.

Cu toate acestea, psihanaliza, pare să fi intrat într-un con de penumbră. Pusă la colţ pentru caracterul „neştiinţific”, psihanalizei i se cer dovezi şi evidenţe ale eficienţei. Durează prea mult iar trendul actual este pe repede, quick fix… Într-o lume a superficialului şi a aparenţelor, a dependenţei de gadgeturi şi tehnologie, psihanaliza este criticată pentru posibilul ataşament de cel care sincer încearcă să te ajute să te descoperi.  Adulţi şi copii de-a valma sunt împinşi în vârtejul vieţii în care nu mai avem timp şi spaţiu psihic pentru o întâlnire cu noi înşine.  Nosce te ipsum….? o glumă cu iz filozofic.

Valorizând subtilul schimburilor emoţionale cristalizate în modele de ataşament, psihanaliză concepe psihicul ca un edificiu clădit încă din primele clipe de viaţă, fiecare moment din prezent fiind determinat, mai mult sau mai puţin direct de semnificaţii şi experienţe, mai mult sau mai puţin fericite, din trecut. Iar aici se gaseşte unul din marile atuuri ale gândirii şi practici psihanalitice dar poate şi cea mai mare vulnerabilitate a sa. Pentru că  mai mult decât durata şi costurile materiale ale unui astfel de demers, ce poate ţine la distanţă sau întrerupe o astfel de călătorie, sunt impre-vizibilul şi durerea ce trebuiesc a fi tolerate pe parcursul ei. La sfârşitul ei, dacă cunoaşterea şi autocunoaşterea pot avea un final, psihanaliza nu promite perfecţiunea ci un obiectiv mai degrabă rezonabil, poate paradoxal; acceptarea diferenţierii şi a separării, cristalizarea propriei identităţi, acceptându-i pe ceilalţi, învăţând să renunţi. O împăcare cu trecutul şi acceptarea propriilor limite, descoperirea libertăţii într-o lume a constrângerilor, tolerarea mai uşoară a ambiguităţii şi a incertutudinilor.

Terapia psihanalitică scoate individul din arbitrariul destinului ori al unei sorţi oarbe şi îi arată, atât cât poate el tolera, că este nu doar obiect ci şi subiect al schimbărilor din jurul său, facându-l astfel mai responsabil. Explicaţiile vor incepe mai mult cu “Eu” şi mai puţin cu „ei”, cauzele se vor găsi în interior şi mai puţin în afara noastră. Te ajută să faci un pas în spate şi să reflectezi la ceea ce faci, spui, gîndeşti şi simţi.

Psihanaliza este foarte personală. Nu e de mirare că într-o lume ce facilitează mai degrabă relaţiile virtuale şi măştile impersonalului social, e aproape de neconceput să te mai expui de bună voie, singur, cu toate vulnerabilităţile, nesiguranţa, ruşinile şi slăbiciunile în faţa cuiva.  Dar aşa cum experienţa arată, pentru a ajunge la fericire trebuie mai întâi, să ne înfruntăm demonii şi să lucrăm cu propriile dureri şi suferinţe. Şi asta contează enorm.

De ce ? Pentru a nu mai repeta. Şi astfel, de a nu mai resimţi viaţa ca pe un şir de zile ce nu mai aduc nimic nou. Pentru a nu mai resimţi golul şi plictiseala. Pentru ca cei din jur, cu care ne petrecem pe drumul vieţii, să nu mai fie doar răi sau buni. Contează pentru că, dincolo de un destin personal, pentru cei ce sunt sau vor deveni părinţi, stă o responsabilitate transgeneraţională în felul în care ne educăm copiii. În absenţă unei bune autocunoaşteri, vom încărca, insesizabil, psihicul micuţilor cu propriile nevoi, dorinţe, idealuri ori frici, transmise subtil, privându-i ireversibil de şansa pe care fiecare o merită, aceea de a-şi  trăi propria viaţă iar nu ne-trăitul părinţilor lor. Iar pentru ei, ce ce vor moştenii această lume, nu e nimic mai preţios, decât să fim acolo, pentru ei. Nu pentru a-i croi după propriile noastre nevoi ci pentru a-i inspira şi însoţi în a-şi descoperi propriul drum şi natură, cu care vin pe căi ascunse de dincolo de noi. Doar conştienţi fiind de propriile noastre limitări putem să-i încărcăm cu energie pentru a-i trimite ca săgeţi către viitor.  Pasionaţi, curioşi, îndrăzneţi, autentici.

Iată de ce psihanaliza nu va înceta să conteze. Subtilă dar inconfundabilă, gândirea psihanalitică  preţuieşte  imaginaţia,  răgazul,  îndoiala,  irepetabilul,  relativitatea,  continua interogaţie şi elaborare şi, prin acestea, va continua să ramână prezentă în ştiinţă, educaţie, artă şi mai ales în psihoterapie.

Dragă cititorule, acest text nu a fost scris pentru a te convinge că psihanaliza este mai.., sau în vreun fel. Dacă esti îndrăgostit de adevăr mai mult decât de propriile tale convingeri, dacă poezia te face să fii liber, să visezi, dacă copiii sunt nepreţuite ferestre către propria ta minte, proabil vei înţelege că psihanaliza este mai mult decât inconştient, terapie sau Freud.

 Psihanaliza este despre Viaţă.