Corneliu Irimia

Cel care se uita la sine insusi si nu se place, poarta in el, in permanenta, sentimentul ca se afla in eroare, ca este incoltit de viata. El este locuit de teama (si dorinta secreta) ca nu va reusi, ca se va indreapta spre o ratare, o catastrofa.

El se cauta, neobosit, pe sine desi se regaseste, mereu, la fel : « eu nu am nici o valoare ». Peste aceasta imagine se suprapune visul de a fi apreciat de intreaga lume. El vrea sa re-lipeasca cioburile imaginii de sine ca pe tot atatea rani cicatrizate partial. Ca intr-un somn, el se depreciaza, se raneste cu propria parere despre sine, cu propria agresivitate indreptata impotriva sa.

Etichetele, epitetele negative referitoare la sine, reprezinta un adevarat traumatism repetitiv auto-inculcat. Este posibil sa existe, aici, si un beneficiu ascuns : « Daca ma auto-flagelez este, intr-adevar, neplacut, dar evit, astfel, sa fiu depreciat de ceilalti, lucru ce ar fi, cu adevarat, insuportabil ».

Zi de zi, ceas de ceas, el se banuie de lipsa de valoare, de uratenie, de lipsa de har si inteligenta, de evitarea elegantei, se vede slab, greoi, gras, inutil sau grotesc. De aici, se ajunge, usor, la evitarea celorlalti oameni care pot deveni o oglinda insuportabila – chiar daca doar imaginara.

Cel care se considera urat va cauta frumusetea, perfectiunea, ca sa o absoarba, ca sa isi ascunda imperfectiunea in fustele ei.  Cautarea frumosului te izbaveste de depresie ; dar frumusetea il poate face, prin contrast, sa isi supra-aprecieze « nimicnicia ».

Cel care se considera « inferior » dezvolta, rusinat, o adevarata arta a ascunderii de sine insusi, de ceilalti. El se perfectioneaza – impins de suferinta propriului sentiment de inferioritate – intr-o arta a camuflajului, o arta a mastii sau a cuirasei. Cu cat el isi doreste mai mult, fundamental, sa fie iubit, cu atat isi va micsora, prin mecanismele de aparare, sansele de a atinge acest deziderat. Daca isi dezvolta o carapace protectoare sau chiar un sine fals care sa ii protejeze sinele adevarat (dar care vrea sa ramana invizibil) sansele de a se face iubit se micsoreaza. In felul acesta accesul la sinele adevarat este barat, uneori pentru toata viata.

Faptul de a se ascunde, afectiv, prea mult timp il saraceste interior, il face sa piarda din calitatile pe care le poate dezvolta doar prin intersectia cu ceilalti oameni. Intimidat de propriile defecte si de suma de calitati observate la ceilalti, el cade in admiratie si se compara defavorabil cu ei.

Nu gaseste nici un loc in care sa se simta el insusi. Cu cruzime se urmareste peste tot chiar si pe teritoriul propriului suflet. El ar vrea sa se schimbe si asta pentru ca se simte prins in capcana rigida a lipsei de iubire de sine. In locul unei auto-evaluari corecte, el isi aplica sentinte definitive. El se auto-observa in timp ce se observa si se critica pentru faptul de a fi  « nedemn de iubire, neinteresant ». Se uita obsesiv la filmul cu sine insusi, la rolul neimplinitului, al nesatisfacutului. Introspectia se transforma intr-o ruminatie amara.

Isi doreste sa se apere de cei care l-ar putea cunoaste cu adevarat si, in acelasi timp, vrea sa fie iubit de ei toti. Dubla suferinta, aparent fara iesire, il face sa se simta rupt de ceilalti prin « handicapul » de care se banuieste. Fiecare din cele doua suferinte – a izolarii si a cautarii celuilalt – il impinge catre celalalt. Ca sa scape de un « rau » cauta celalalt « rau » si invers.

Sentimentul de inferioritate, de nemultumire de sine il impinge spre un dialog permanent cu sine insusi, dialog de tip judecator aspru–acuzat. Un acuzat vinovat doar pentru ca s-a nascut, pentru ca exista.

Auto-dispretul duce la o tradare repetitiva a sinelui adevarat.

Imaginea de sine, imaginea corpului, a locului in lume este afectata. Persoana utilizeaza pentru a se descrie toate mamiferele inferioare, insectele minuscule sau chiar obiecte inanimate. Acestea sunt luate, frecvent, din repertoriul de epitete inadecvate ale parintilor care isi descriau copilul, inca mic, si cu care adultul de astazi s-a identificat.

Momentele de gratie ale vietii sunt ratate in numele sentimentului de inferioritate.

Zborul posibil este transformat intr-o zbatere permanenta intoarsa spre sine care anuleaza sentimentul de a fi prins radacini. Identitatea se structureaza prin ceea ce ii lipseste : « eu sunt cel fara parinti, cel fara mostenire, fara partener, eu nu am ceea ce destinul da altora cu atata generozitate ».

Auto-ura il obliga sa isi inventeze calitati despre care presupune ca le asteapta ceilalti de la el. El se auto-creeaza dupa cum isi imagineaza ca il vor ceilalti. Dar apare, astfel, aici, un profund sentiment de insatisfactie: nu poti fi fericit jucand, permanent, un rol care nu este dictat de un regizor interior. El va ramane, mereu, nostalgic, dupa ce s-ar fi putut intampla dar nu s-a intamplat niciodata.

El isi doreste sa isi desteleneasca blocajele, sa indeparteze obstacolele interioare, sa isi topeasca angoasele, sa aiba un raspuns la toate intrebarile referitoare la sine, insa uita sa ceara singurul lucru care l-ar ajuta cu adevarat: sa nu mai fie propriul sclav, sa se ierte pe sine, sa se accepte, sa se asume. Acesta ar fi pentru el marele exercitiu al vietii care ar aduce fluidizarea spatiului interior, ar face posibila re-constructia propriilor radacini pe care le-a inundat prea mult timp cu o hrana toxica. Sinele adevarat se poate inchega printr-o explorare de sine non-critica, prin acceptarea a ceea ce a fost, prea mult timp,  ascuns, incuiat, chircit.