Iuliana Lungu

A scrie despre sentimentul de “strain” pare totusi un paradox. A incerca sa simti si sa pui in cuvinte ceva ce este strain de tine insuti, pare o aventura destul de speculativa, mai degraba din registrul filosofiei decat din cel al psihologiei. Insa curajul de a scrie despre ceva nestiut, a venit din  faptul ca ceea ce ne conduce viata este tocmai aceasta “parte nevazuta” a noastra, partea inconstient-preconstienta a psihicului uman, nestiuta si totusi simtita, sau uneori nici macar simtita.

Sentimentul de “strain” este o stare sufleteasca, psihica, resimtita de fiecare om intr-un mod unic, particular, prin prisma experientei lui de viata, in relatia cu mediul extern (oameni, locuri, lucruri, fenomene, s.a.), insa si in relatia cu sine insusi, dar, si mai ales, in relatia sa cu “timpul”.

Am ales aceasta tema in urma observarii faptului ca sentimentul de “strain”, ca stare sufleteasca, este una dintre cauzele majore ale suferintelor sufletesti, stare despre care oamenii care cer o psihoterapie vorbesc astfel: “nu ma mai regasesc in ceea ce fac si nici in relatia in care sunt; nu reusesc sa duc la bun sfarsit nimic din ceea ce incep; simt ca timpul ma controleaza pe mine si nu eu pe el, intarzii la toate intalnirile; uit de mine si de nevoile mele, mananc o data pe zi si nu ma mai pot opri, uneori merg la toaleta doar dimineata si seara; nu mai stiu exact ce-mi place si ce vreau, daca sunt dorintele mele sau doar le fac celorlalti pe plac; s.a.”

In incercarea de a formula caracteristicile starii psihice a sentimentului de “strain”, a aparut necesitatea de a mentiona diferentierea sa fata de sentimentul de “nou”, atat pentru a se evita confuzia, dar si pentru o sprijinire pe o stare aparent similara prin senzatia de “necunoscut”, insa cu ecouri complet diferite asupra starii sufletesti si implicit asupra dezvoltarii psiho-afective a individului.

In timp ce sentimentul de “nou” invita, fiind atragator, trezind curiozitatea si dorinta de cunoastere, sustinand astfel dezvoltarea si starea de bine sufleteasca a omului, sentimentul de “strain” ne indeparteaza de noi insine, de lume si de timp, inhibind curiozitatea, starea de visare creativa si gandirea, facandu-l pe om sa se simta incremenit parca intr-un alt timp, incapabil sa iubeasca, sa creeze si sa se bucure.

Mergand pe firul asociativ al descrierilor clinice catre originea sentimentului de “strain”, de fiecare data ajungem la originea vietii si riscam sa ne pierdem intr-un universal fenomenologic. Pentru moment vom ramane la limita originii vietii fiintei umane, putin inaintea nasterii ei dar si a conceperii ei fizice, anume la nivelul dorintei de copil a cuplului.

Multi dintre dumneavoastra, este posibil sa va intrebati ce legatura are aceasta dorinta de copil cu starea sufleteasca a copilului, a adultului de mai tarziu care cere o psihoterapie.

Vorbim despre o ereditate psihologica care-si are originile ca si ereditatea fizica, in lantul transgenerational al strabunilor nostrii. Exista o vibratie in fiecare celula, viata din ea, care da o anumita intensitate si coloratura tensiunii din corp, ceea ce contureaza starea emotionala a fiecarui individ si particularitatile personalitatii acestuia. Aceasta vibratie se transmite initial la nivel de dorinta inconstienta, cu sansa de a deveni sau nu constienta, doar prin starea de a fi, fara dorinta si fara intentie. Prin aceasta putem spune ca parintii se pot simti eliberati de vinovatie fata de proprii lor copiii, deoarece mult din relatia lor tine de aceste “scenarii narcisice” inconstiente pe care le proiecteaza fara vointa asupra copiilor. Este de asemenea si un mod prin care, copiii deveniti adulti, pot intelege si ierta esecurile inconstiente ale propriilor parinti.

Ramanand la acest nivel al dorintei sau nedorintei de copil, si la intrebarea cum am putea localiza radacinile sentimentului de “strain”, vom auzi deseori in discursul persoanei aflata in suferinta, expresii ca:”parca nu sunt facut pentru vremurile de acum; parintii mei parca-mi sunt copii; imi simt parintii ca pe niste straini; parintii mei se poarta cu mine de parca nu as fi copilul lor; nu ma regasesc in familia mea, suntem atat de diferiti, parca venim de pe alte planete; etc.”. Discursul scoate in evidenta un sentiment de inadaptare fata de lumea prezenta, fata de familie in general si proprii parinti in special, care sunt resimtiti ca straini. Este o suferinta in care omul se simte fara istorie, fara radacini, al nimanui si fara forta de as trai propria viata, insa si de a da viata. In aceasta categorie intalnim de obicei persoanele depresive, melancolice, insa si tulburarile psihosomatice cum ar fi cazurile de infertilitate psihogena. La acest nivel, al transmiterii transgenerationale, putem intalni de asemenea tulburarile psihotice severe.

Conform lui Bion, “omul este o creatura care aspira catre adevar”, de unde si suferinta insuportabila, uneori sau deseori, de a trai fara cunoasterea adevarului istoric. Ceea ce-l ajuta pe om sa se simta bine cu sine, cu ceilalti, insa si in “timpul” sau, este tocmai recrearea propriului sau adevar de viata. Psihoterapia este modul prin care omul este insotit in a re-simti, visa, re-gandi si re-scrie propriul adevar, de un alt suflet capabil de simtire, visare, gandire si punere in cuvinte. Mai bine spus, in aceasta calatorie, psihoterapeutul isi pune la dispozitie sufletul si mintea in serviciul pacientului, pana in acel moment in care acesta isi aduce in legatura corpul cu sufletul si cu mintea, dezvoltand astfel functiile psihice necesare visarii si gandirii emotiilor si experientelor traite.

Mergand mai departe catre relatia omului cu timpul, vom incerca sa raspundem la intrebarea: in ce fel se poate simti omul strain in fata timpului si incapabil de a se insoti cu el ca intr-un dans prin viata?

Timpul ar putea fi considerat ca primul strain pentru bebelus, atunci cand este impus din afara de catre mama ingrijitoare si nu creat impreuna cu acesta. Strain, atunci cand mama ramane in timpul ei si nu regreseaza in nontimpul bebelusului, nu poate raspunde invitatiei de a veni in lumea lui atemporala, astfel neintalnindu-se in crearea matricii timpului lui propriu, ramanand ca un strain in lumea ei. Copilul o viziteaza in timpul ei dar fara sansa de a o crea el pentru a o putea simti, percepe si integra ca parte din sine, pentru ca mai apoi sa o poata vedea ca pe o persoana diferita de el si totusi familiara. Astfel auzim deseori mesajul “parca nu este mama mea, se poarta ca o straina” sau “parca nu este copilul meu, atat de diferit este”, iar de aici nenumarate conflicte si rupturi care produc suferinta prin sentimentul de “al nimanui”.

Conform lui Ogden, incapacitatea mamei de regresie si de identificare cu bebelusul, de a “pierde” timpul propriu si de a se adapta timpului si ritmului bebelusului, apare la mamele aflate deja intr-o stare de suferinta.

Expresia “nu am timp”, spune de fapt “nu am un timp al meu, pentru ca nu mi s-a oferit sansa de a-l experimenta si de a-l descoperi. Mi-a fost impus ca “alteritate”. Traiesc in timpul si ritmul altcuiva. Eu nu am timp.”

Se pierde contactul cu “timpul” sufletului propriu si se uita de reintoarcerea catre sine in procesul de intalnire cu celalalt. Paradoxal sau nu, iubirea pentru celalalt trece prin noi, prin iubirea de sine.

In indragostire, de exemplu, ne abandonam pentru moment in celalalt pentru a ne reintoarce catre sine doar prin respiratie, hranire si somn, insa “se” uita de simtirea de sine. Pentru al simti pe celalalt este necesar de al aduce si simti in noi, in “timpul” sufletului nostru si apoi al reda lui insusi.

Procesul dureros al suferintei din indragostire se desfasoara exact in sens invers. Ne abandonam pe noi in celalalt si pare ca ne uitam sufletul acolo, umbland ca niste corpuri lipsite de viata proprie, legate in dependenta afectiva de celalalt. Cum ar mai putea iubi celalalt un corp abandonat de propriul suflet? Astfel devine incapabil de impartasirea iubirii in fata “strainului golit”.

De unde insa aceasta nevoie de abandon si dependenta, aproape absoluta, in acele cazuri care-si exprima durerea prin “nu pot trai fara tine; nu mai am niciun sens;”. Pare similar procesul de abandonare cu cel al bebelusului pentru care matricea timpului propriu nu a fost conturata inca, iar in agonia spaimei de pierdere de sine, de “cadere fara sfarsit”, se abandoneaza timpului mamei, decat “nimicului” angoasant.

Exista poate in noi toti un dor nostalgic de reintoarcere la dependenta, lucru care se si intampla zi de zi in timpul somnului sau pe parcursul unor tratamente, in perioadele noastre de vulnerabilitate din starile de boala sau emotionale, prin starea de regresie. Ce-l poate ajuta pe om sa se ridice insa din aceasta dependenta, ar putea fi tocmai “timpul” sufletului lui primit de la inceputul vietii din interactiunea cu mama sau recreat ulterior ca adevar de viata, prin sansa de reluare a dezvoltarii psiho-afective in psihoterapie, ca o noua sansa de a renaste.

“Ne scapă mereu câte ceva în viaţă, de aceea trebuie să ne naştem mereu”, spune Marin Sorescu in opera sa “Iona”, ca o invitatie la “a fi” si a ne trai viata printr-o renastere perpetua.