Madalina Stan
Despre singuratate s-a vorbit si s-a scris mult. Dar felul in care fiecare face acest lucru, este insa foarte diferit. Despre siguratate imi vorbesc si pacientii care intra in cabinet. Fiecare, in felul sau. Despre singuratate ar putea vorbi oricare dintre noi daca am avea curajul sa recunoastem ca, de fapt, toti traim in mijlocul unei imense singuratati, inconjurati si interactionand mai mult sau mai putin cu altii. In singuratate, suntem, cu adevarat, noi insine.
In singuratate, nu e loc sa ne mintim. Acolo, de fapt, se traieste realitatea. Acea realitate pe care o stim doar noi – nevazuti, neauziti, nestiuti de nimeni. Acela este locul in care, dupa ce sfarsim prin a ne minti pe noi si pe ceilalti, lasam frau liber tumultului de stari, fantasme, ganduri si intrebari.
Singuratatea, dupa cum stim, la inceput sperie. Pentru ca – e usor de zis – ne nastem singuri, dar nicidecum nu crestem asa, ci exista intotdeauna un celalalt acolo, langa noi, oferindu-ne certitudinea, sau poate doar iluzia, ca nu suntem singuri. Din momentul in care stim ca celalalt exista, incetam a ne mai considera singuri, desi petrecem deseori astfel de clipe ce cresc si sporesc in intensitate, odata cu noi. Iluzia de a nu fi singur functioneaza pana la un moment dat si ne tine la adapost de insasi spaima de a nu mai fi – caci cine nu a trait senzatia de a-si dori sa renunte la el insusi odata cu disparitia, intr-un fel sau altul, a celuilalt. Singuratatea este acolo pentru a ne obisnui insa cu toate acestea si cu noi insine, pentru a ne invata sa aflam despre noi si sa cautam a ne intelege mai bine – atata timp cat celalalt doar evadeaza intr-un spatiu al lui, dincolo de noi, pentru a lasa astfel loc propriului nostru spatiu, propriului nostru destin.
Zilnic ne lovim de singuratate, dintotdeauna si pana la capat. Nu o cautam, de cele mai multe ori nici nu vrem sa o recunoastem, insa ea este acolo, cu noi, in fiecare clipa si – la inceput, ajutati de certitudine ori doar de iluzie – ajungem sa invatam a trai, sau nu, cu ea. Cu timpul ajungem sa o dorim, insa asta desigur, daca, asa cum spuneam, initial am avut certitudinea unui celuilalt, plecat apoi si revenit, si iar plecat in spatiul sau, din care treptat am invatat ca se va intoarce, sau poate nu – cert este ca acest joc originar de du-te-vino se contureaza a fi de fapt jocul vietii, pe care cu totii ajungem sa-l traim: a fi/a nu fi, a iubi/a nu iubi, a veni/ a pleca, a trai/a muri.
In singuratate, viata noastra capata orice forma si inevitabil, avem a ne confrunta cu ea. Nu exista viata fara singuratate, exista doar oameni care fug de ea, ori oameni care accepta sa gandeasca si sa vorbeasca despre ea, sa o cunoasca, sa o inteleaga si sa invete a trai cu ea. Singuratatea poate ascunde lucruri, despre care stim numai noi, cautand a le tine departe de altii; singuratatea, in schimb, ne poate apropia prea mult de noi insine, atat de mult, incat sa ne dorim sa fugim de ea in orice fel posibil. Singuratatea poate fi balsam, dar poate fi si chin; poate fi dorita si poate fi urata; poate fi sau poate nu…
Despre astfel de singuratati vorbesc cei ce intra in cabinetul de psihoterapie, caci despre singuratate se vorbeste, in toate felurile posibile, fie ca vrei, fie ca nu vrei, fie ca o accepti si o intelegi in cele din urma, fie ca nu. Singuratatea aceea dureroasa, este cea care-i impinge pe multi catre cabinet, caci a nu sti sa-ti traiesti singuratatea poate insemna adesea suferinta, boala, prabusire.
Cateva reflectii…
In singuratate, nu exista cuvinte. Sau, cel putin, nu le putem rosti. Exista doar un soi de agonie… Nu ne putem vorbi singuratatea – totusi, daca izbutim sa o descoperim si sa ramanem acolo, in singuratatea noastra, este posibil (doar posibil) sa tasneasca unele fragmente dintr-un limbaj in care sa putem vorbi despre ea si poate ca vorbind, vom gasi un ecou in singuratatea altcuiva.
Cufundati in cea mai adanca singuratate, nu ne putem simti nicidecum bine. Inconjurati de disperare, ne gandim ca nimeni altcineva nu s-a mai simtit vreodata asa. “Doar eu!”… Deseori, apare si un sentiment intens de rusine – oricat de mult s-ar vorbi in societatea noastra despre singuratatea eroica sau creativa, nu este deloc acceptabil sa spui “Eu sunt singur”. Pastram acest secret fata de altii, adesea chiar si fata de noi insine. Si atunci, cum sa patrunzi in miezul singuratatii cuiva si sa ajungi sa vorbesti despre asta?… Iata idealul psihoterapiei.
Nu putem impartasi singuratatea, dar, poate, in atingerea unei maini, intr-o privire profundă, intr-un gest, intr-o metaforă indepărtata sau chiar, ocazional, intr-o interpretare, poate fi creat ceea ce William Blake numeste un moment care “odata dibuit, poate repara fiecare moment al zilei, daca este corect plasat”. Despre asta este vorba si intr-o psihoterapie. Despre Momente… Despre Clipe.
A vorbi despre, a vorbi cu
Psihoterapia este un tip special de conversatie – un mod ciudat de a invata limbajul prieteniei. Este o intalnire, un schimb – in acelasi timp, egal si asimetric. Acest paradox, este elocvent exprimat de o pacienta, sa o numim A. – singura, disperata, implicata intr-o relatie haotica, avand deja mai multe tentative de suicid. Iata cum rezuma ea continutul unei sedinte de terapie:
“Cred ca am fost capabila sa ma deschid catre tine si sa ma exprim astfel incat sa ma poti vedea chiar asa cum sunt, cu toate slabiciunile si sentimentele care ma chinuie. Am simtit clar, ca m-am deschis cat de mult am putut si ca am dat cat de mult am putut din starile mele, din adevarul meu, dar, desi le-am discutat si am vazut unele lucruri dintr-o perspectiva diferita, nu am putut merge mai adanc pentru ca a fost ceva intr-o singura directie – Nu vreau sa-mi spui toate sentimentele si gandurile legate de viata ta, dar este dificil atunci cand unul simte ca da totul despre el, iar asta se intampla unilateral. Desi te-am simtit intelegand multe din cele ce am exprimat, mi-as fi dorit poate sa-mi fi dezvaluit cu adevarat ce simti si nu sa fi actionat ca un analist fiindca simt ca, atunci cand ajungem undeva, spui ceea ce e corect sa spui, in loc de ceea ce simti cu adevarat”.
Desi tulburata si confuza, A. se regaseste intr-un spatiu suficient de sigur pentru a incepe sa iasa din izolarea sa si sa se aventureze in necunoscut, ajutata de intelegerea binevoitoare a terapeutului sau. Ea are nevoie “sa daruiasca” si ofera drept cadou “adevarul” vietii sale. Totusi, nu poate face asta decat intr-o intalnire intima, reciproca – a da si a primi, a impartasi cu alta persoana care sa se deschida de asemenea catre ea si nu doar “sa joace un rol”. Ea cauta o conversatie autentica si incredere reciproca, astfel incat sa se simta libera sa exploreze nu doar de una singura, ci si impreuna cu celalalt. Are nevoie ca ceilalti sa aiba nevoie de ea.
In acest caz, A. recunoaste natura speciala a conversatiei cu scopul sau terapeutic specific. Ea caută o prietenie, dar gaseste o prietenie intr-un anume fel curioasa. Ii este clara si diferenta dintre a vorbi despre si a vorbi cu. Ea cauta o egalitate în sensul unui respect reciproc si un schimb onest al sentimentului de a vorbi cu, dar accepta o asimetrie cu privire la despre ce se vorbeste. Cu scopul de a se deschide catre noi experiente, de a iesi din singuratatea ei pustie si totusi auto-protectoare, pledeaza pentru ajutor in exprimarea nevoii ei de autenticitate, de incredere, de sensibilitate. Cu alte cuvinte, a nevoii ei de dragoste.
In clinica, psihoterapeutul este pe jumatate artist, pe jumatate om de stiinta. Este necesar ca el sa fie capabil sa vorbeasca in cele mai diferite moduri, sa gaseasca frazele corespunzatoare pentru a raspunde oricarui pacient ce sta pe scaunul din fata sa.
“Pierdut intr-un nicaieri”
“J. se uita in sus. Privirile ni se intalnesc, iar ea zambeste. Sau, mai degraba, noi zambim. Isi prinde mana, iar eu raspund. O invalui cu blandete. “Pierdut intr-un nicaieri”. Un poem. Un poem corporal ce se naste in spatiul dintre noi. La trei si jumatate? Acele ceasului se misca incet si totusi parca stau in loc. O clipa”.
Pentru a continua aceasta poveste, vom face trimitere la descrierea atat de pertinenta a capacitatii copilului de a se juca singur, realizata de Winnicott. Cu ajutorul mamei, bebelusul paraseste lumea fuziunii, o lume in care nu exista deosebire intre el si mama sa, intre mine si ne-mine; o lume in care toate visele se indeplinesc, iar intre dorinta si realitate nu exista deosebire. Mama reflecta actiunile bebelusului si ii inapoiaza ceea ce el ii transmite. Copilul ajunge sa se cunoasca pe sine observandu-se in mama sa, si intr-un mod anume pe chipul acesteia. Mama nu este insa doar o oglinda. Ea ii este alaturi in explorarile sale, relatia intre cei doi ca indivizi unici existand inca de la inceput. Similaritatile si legaturile sunt de o importanta vitala, la fel si diferentele – esecurile de a comunica, de a oferi raspunsuri in aceasta conversatie timpurie conduc copilul spre a-si recunoaste o identitate distincta de cea a mamei sale. In copilaria mica, la fel ca in viata de adult, neintelegerile in conversatie faciliteaza noi descoperiri, intr-un act de reajustare. Acest lucru presupune mentinerea dialogului.
Jocul se petrece intr-o zona de tranzitie intre starea de fuziune cu mediul inconjurator si recunoasterea separarii de obiectele externe. Sentimentul de omnipotenta a bebelusului, se amesteca aici cu realitatea dura, a lumii inconjuratoare. In spatiul de joaca sau “spatiul potential” exista o zona intermediara, o interatiune intre ceea ce este subiectiv, halucinatoriu si ceea ce este perceput ca fiind obiectiv.
Identitatea copilului evolueaza o data cu preocuparea sa pentru conflicte, amestecuri, combinatii, destramari si re-creari ale realitatii interne si externe. La inceput, identitatea sa este precara, el avand nevoie de prezenta tandra si increzatoare a mamei care se afla “acolo” si care poseda disponibilitatea ca, desi uitata, sa fie inca o data adusa in memorie. Initial, mama buna completeaza actiunile copilului, insa ulterior ea introduce propriul sau joc si descopera cum copilul sau se deosebeste de ceilalti prin capacitatea de a-i placea sau a-i displacea aparitia unor idei ce nu-i apartin, nu sunt ale sale – ori inca nu sunt ale sale. Ea nu intervine prematur. Abia atunci cand soseste momentul, i se alatura, cu propriile sale idei, si creeaza un joc de singur-impreuna de la care se vor dezvolta relatiile personale mult mai complexe ale vietii de adult. Spatiul de joc este la adapostul fricii de singuratate – de dizolvare in ne-fiinta.
“A pierde iubirea” sau “frica de singurate”
Singuratatea induce neliniste. Sentimentul predominant este de a fi fost abandonat, parasit, expus sau in pericol. Desi este o experienta des intalnita, calitatea dureroasa a singuratatii favorizeaza tendinta de a o evita, ori indemnul de a o remedia ori contracara. Obisnuinta face ca, neputand intotdeauna sa atenuam ori sa corectam, avem tendinta de a o reprima. Poate tocmai acest fapt a facut ca, in ultimii ani, subiectul sa beneficieze de o atentie stiintifica sporita. Un mod rezonabil de a gandi este ca, mai devreme sau mai tarziu, nimeni nu scapa de experienta singuratatii. In plus, simtim cu totii, cel putin in treacat, o oarecare senzatie de respingere a perspectivei singuratatii. Intr-adevar, cele mai multe evitari ale acestei stari eludeaza constientizarea. Pentru multi dintre noi, o parte apreciabilă a vietii constă dintr-o fuga de singurătate, uneori frenetica, alteori disperata. Sociabilitatea compulsiva constituie doar una dintre multele sale manifestări deghizate.
De ce am lua totusi in considerare o stare emotionala care, desi stresanta, nu este, in mod intrinsec, o boala ori o tulburare? Desi tulburarea emotionala presupune singuratate, evidenta sau ascunsa, reciproca nu este neaparat adevarata: persoana singuratica, nefericita in singuratatea sa, nu este, neaparat, afectata la nivel mental. Cu toate acestea, persoanele afectate de tulburari mentale sau emotionale par a fi mai singure decat cele sanatoase. Acest lucru poate fi util pentru a recunoaste limitele dintre psihopatologie si sanatate: persoanele sanatoase folosesc singuratatea ca precautie impotriva nemultumirii, in timp ce persoanele nefericite fac din ea un scut impotriva auto-devalorizarii si o reamintire a faptului ca singuratatea, la un moment dat, nu este neaparat un obstacol in calea unei eventuale re-conectari.
Punand singuratatea in legatura cu anxietatea, Fromm-Reichmann afirma ca ceea ce este de obicei numit separare-anxietate, este de fapt frica de singuratate si ca anxietatea este un raspuns la “pierderea anticipata a iubirii si aprobarii din partea unor persoane semnificative”. Frica de singuratate se datoreaza, in parte, anxietatii de separare, vizand, in alti termeni, teama pierderii obiectului. Acest lucru este similar cu punctul de vedere exprimat de Nunberg: “Dorul de obiectul pierdut exprima… stradania de a alunga teama de pierdere a iubirii, care este, frica de singuratate”. El leaga frica de singuratate de pericolul pierderii obiectului, in absenta perceperii mamei – “…prima tranzitie de la anxietatea automat biologica la anxietatea psihica” – si adauga “pe baza acestei ipoteze teama copilului si, de asemenea, in general, a adultului de a fi singur, precum si faptul ca singuratatea ar putea deveni inteligibila”.
În ceea ce priveste psihoterapia cu o persoana singuratica, Fromm-Reichmann valideaza utilizarea sincronizarii, atunci cand terapeutul recunoaste singuratatea si sublinieaza ca el, terapeutul, trebuie sa isi depaseasca primul propria singuratate si teama de acea stare, pentru a fi in masura sa suporte sensul excluderii in prezenta pacientului izolat.