Iuliana Lungu
“Pe lume, singur cu mine insumi, ma lasara
Zeii care dispun.
Nu pot nimic impotriva lor: iar ceea ce mi-au dat
Accept pur si simplu.
Tot asa graul se apleaca sub vant, iar atunci cand
Vantul se domoleste, iar se ridica.”
Fernando Pessoa – Pe lume, singur cu mine (19-11-1930)
Spre deosebire de alte stari sufletesti, pentru care exista cuvinte sa putem exprima atat pozitivul cat si negativul, cum sunt binele si raul, iubirea si ura, frumosul si uratul, s.a., pentru starea de singuratate, pozitivul si negativul sunt determinate mai degraba intr-un mod metafizic, decat printr-un cuvant cu sens opus, ca intensitate a trairii sufletesti, atat cantitativ cat si calitativ. De aici si paradoxul singuratatii, conditie a devenirii de sine, a umanului, dar si cauza a suferintei omului.
Vorbim despre singuratate atat ca fapt fizic de a fi singur, cat si ca stare de a fi singur chiar si in prezenta celuilalt, ca sentiment de nimic, de pustiu.
Sentimentul de singuratate a fost numit de pasihanalistul Arthur Burton, dupa impartirea proceselor psihice in primare si secundare, in singuratatea primara si singuratate secundara. Singuratatea primara, esentiala, este traita ca sentiment de pierdere a contactului cu lumea interna, dar si cu cea externa. Singuratatea esentiala este starea de suferinta sufleteasca, care apare omului fara un motiv bine definit sau fara obiect. Aceasta suferinta isi gaseste originile de obicei la inceputurile vietii, dar nu numai, in relatia cu persoanele de ingrijire aflate la randul lor in suferinta, sub dominatia singuratatii depresiv-melancolice, a pierderilor netraite, neintelese si neintegrate.
Singuratatea ca fapt fizic, numita si singuratate secundara, presupune pierderea cuiva sau a ceva semnificativ pentru om. Aceasta pierdere obiectiva este simtita si traita de om ca reala, isi urmeaza procesul ei firesc de doliu, ajungand sa fie inteleasa, acceptata si integrata. Acest proces ii permite omului crearea spatiul intern sufletesc pentru relatii, proiecte si investiri emotionale noi. Omul traieste fericit cu sine dar si cu ceilalti, simtind nevoia fireasca completitudinii sufletesti prin cautarea si intalnirea cu celalalt.
Singuratatea ca fapt fizic, cea secundara, este de cele mai multe ori insotita de un travaliu psihic firesc de nastere, traire, pierdere si acceptare. Singuratatea esentiala, melancolica, este starea de singuratate in care spatiul psihic, sufletesc pentru primirea celuilalt aproape ca nu exista, fiind populat de obiecte si relatii confuze, deteriorate, pierdute si totusi atat de prezente, moarte si totusi atat de vii, toate ocupandu-l pe om, in mintea, in sufletul dar si in corpul lui prin diferite somatizari.
Paradoxul singuratatii se regaseste tot mai pregnant in vremurile noastre nu doar in dorinta ambivalenta a omului de a trai cand singur, cand cu celalalt, ci si in atitudinea sa concreta, atat in relatie cu lumea sa externa, cat si cu sine. Cautarea disperata de a fi impreuna cu celalalt este traita, la scurt timp, la fel de intens ca fuga, ca dorinta de separare, de singuratate. Ce sa mai spunem insa cand acelasi paradox al dorintei de impreuna si fuga, il traim si in relatie cu sine. In singuratate omul pare ca se cauta pe sine dupa modelul relatiei cu celalalt. Nu trece multa vreme, se umple de sine pana la saturatie, se sperie de pierderea de sine in sine si fuge, se abandoneaza pe sine din nou in celalalt, in afara sa. Si tot acest dans al impreunarii si separarii se arata de fapt a fi viata omului.
Daca in istorie acest dans paradoxal al dorintei de a trai cand impreuna, cand separat se intampla mai degraba la nivelul fanteziei omului, transpusa uneori in arta, acesta permitandu-si intalniri si despartiri doar in spatiul mintii si al sufletului, astazi, mai mult ca oricand, omul se scalda angoasant intr-o libertate morala fara margini, atat in relatie cu sine cat si cu celalalt. Sa fie raiul pe pamant aceasta libertate aproape non-gravitationala sau din contra, iadul cel fara de limite care-l innebuneste pe om la propriu?
Pornind de la ideea ca fiecare parte apartine unui intreg si ca fiecare intreg se compune din parti, putem sesiza de unde nevoia fireasca a omului de impreuna si separat. Ceea ce trezeste angoasa omului este tocmai nevoia de schimbare cu care se confrunta mereu si de aici senzatia de discontinuitate a fiintarii.
Sentimentul de continuum al fiintei umane, de nonfragmentare, provine din nevoia individului de cunoastere a istoriei, de punere in legatura a trecutului, prezentului si viitorului, ca matrice a sentimentului de impreuna, spatiu psihic in care ne putem naste, putem trai si muri ori de cate ori viata ne-o cere, singuri si totodata impreuna cu celalalt.
Ceea ce determina frica de singuratate, este tocmai incapacitatea omului de evadare din limitele rigide psihice si implicit fizice. Aceasta frica il conduce pe om la izolarea de ceilalti dar si de sine, nascandu-se astfel sentimentul dureros de singuratate, de lipsa de sens si de pustiu.
Aceasta frica este intretinuta de cele mai multe ori de idealizarea inumana a lumii, omul tinzand spre perfectiune in tot ceea ce face, ajungand astfel la o stare de paralizie sufleteasca si implicit la izolare. Individul perfectionist alege sa nu mai faca nimic, decat sa faca ceva imperfect, retragandu-se in singuratatea sa dorit perfecta, insa curand imperfecta si dureros de pustie. Dar ce muritor poate fi perfect intr-o viata in sine imperfecta?
Ceea ce am spus pana acum este ca, pentru ca o persoana sa se simta completa, sa se traiasca pe sine ca autentica si sa aiba senzatia de continuitate a fiintarii, trebuie sa se simta in legatura atat cu lumea sa interna, cat si cu lumea sa externa, pe axa trecut, prezent, viitor. Toata viata suntem in cautarea unui sentiment de unificare si transcendenta, impinsi parca de o forta nevazuta si totusi puternic prezenta in natura umana a fiintei. Cand omul pierde legatura cu umanul din sine si din lume, se simte insingurat, neiubit si instrainat, pierde de fapt contactul cu viata din sine, de unde si spaima cumplita de a ramane singur.
Omul modern se apara de frica de singuratate, de fapt de frica rupturii contactului cu umanul si viata din sine, printr-un comportament de fuga in grup si printr-un interes obsesiv fata de celalalt si de dinamica grupului. Jung a fost cel care a subliniat faptul ca, in special în Statele Unite, copilul este lipsit de singuratatea necesara de a se gasi si crea pe sine. Acest lucru este valabil si astazi, chiar mult extins in lume, prin preocuparea exagerata a parintilor de a duce copilul de la un grup la altul, fara a-i lasa timp cu sine. Grupul apare, de cele mai multe ori, ca o necesitate compensatorie a lipsei familiei. Acest fenomen de fuga in grup apare ca si cum a fi singur este ceva nesanatos. Psihanalistul Arthur Burton sustine ca, posibil, astazi doar devenind schizofren te poti elibera de grup. Mai spune ca solutia pentru a ne obtine singuratatea, atat de necesara in devenirea de sine, in numar de relatii, este doar o iluzie a cautarii singuratatii dupa fiecare despartire, care nu face decat sa faciliteze boala.
Singuratatea este o functie a constiintei. Un om se poate simti singur doar daca este constient de sine si de viata lui. Instrainarea sau insingurarea este un act de divort de uman si de singuratate ca functie constienta, aici fiind vorba de boala psihica. Singuratatea ca insingurare poate aduce groaza, in timp ce singuratatea constienta are si recompensele sale. Nu numai ca omul se regaseste pe sine, cum am mentionat deja, dar este posibil si un timp si spatiu de odihna de la sarcina umana cu toate cerintele ei de adaptare, in timp ce oamenii si viata isi urmeaza cursul lor, unde ne putem reintoarce dupa perioada de reconstructie de sine si refacere.
Cei drept ca nu-i usor de trait cu tine insuti, daca nu ai avut aceasta experienta suficient incat sa poti trai singur cu tine in prezenta celuilalt. In starea de sanatate vorbim mai degraba despre a te putea retrage pentru odihna cu tine insuti in prezenta sau in relatie cu celalalt, in timp ce in suferinta cautam singuratatea necesara regasirii de sine in despartiri repetate, ca singur mod posibil de falsa odihna as numi-o, pentru ca cel care nu se poate intalni cu sine alaturi de celalalt nu va suporta intalnirea cu sine in nicio alta circumstanta, haituit fiind in cautarea unui moment de liniste.
Ceea ce se intampla in psihoterapie cu un astfel de pacient in cautarea de sine si a unui loc de odihna in sine, este o insotire in calatoria sa catre comuniunea cu aceasta viata imperfecta, fara sa ne propunem sa modificam lumea, oferindu-i un pod peste prapastia realitatii imperfecte, pentru a putea trai singur, in limite acceptabile pentru el. Nu este vorba despre vindecare ca atare, pentru că, de fapt, nu este nimic de vindecat. Este despre o experienta de calatorie impreuna, calatorie in care noi ne oferim propriul nostru sine autentic ca un aliat, ca sa spunem asa, in ceea ce priveste propria noastra singuratate si suferinta si nimic mai mult. Ne oferim nu doar Eul nostru constient pacientului, ci si propriul nostru inconstient cu toate functiile lui. Este adevarat ca procesul este lung si complex, ca un parcurs imperfect, fara scurtaturi si care nu poate fi inlocuit de nimic altceva in afara experientei calatoriei.