Cristina Popov

            Nu stiu exact cui imi adresez gandul, psihanalistilor si psihoterapeutilor, pacientilor sau publicului larg al psihanalizei. Oricum – toti cei care am avut sansa de a beneficia de psihanaliza am invatat, in timp, cat de relevant este sa ne cunoastem functionarea corporala si sa intelegem in ce masura cerintele ei se regasesc in ceea ce devine viata noastra psihica si sociala. Am invatat sa cautam urmele unei necesitati trupesti, reale sau numai evocate imaginar, chiar si in gesturi interpersonale atat de conventionale si de abstracte, incat cu greu le-am fi putut banui ca avand o origine trupeasca. Am invatat cum felul mamei de a alapta copilul se regaseste, mai tarziu, in maniera in care un adult se apropie de lumea inconjuratoare pentru a gasi afiliere si sprijin. Am invatat cum controlul sfincterelor ii da copilului primele idei despre cum pot fi controlate si persoanele din jur si am invatat ca preocuparea autentica pentru crearea de urmasi se achizitioneaza, in cazul omului, tarziu si cu eforturi, fiind mereu amanata de nevoile de asigurare si confirmare a propriei persoane. Si totusi, acesta este drumul natural al vietii, care o ia mereu si mereu de la inceput.

            Daca cineva rataceste pe youtube, gaseste acolo, comentand pe la subsolul filelor cu inregistrari clasice de muzica simfonica, o gasca bizara de indivizi, care par a se intelege intre ei, chiar si atunci cand combat unul contra altuia cu argumente ritmice, melodice, armonice. Practic, ei dezbat despre urma electronica a gesticulatiei unui pianist sau a unui dirijor, mort de cateva decenii, in fata notatiei scriptice, numite partitura, a circumstantelor sonore imaginare care au populat, candva, capul unui compozitor, si el de asemenea mort. Ce e cu aceasta gasca de oameni preocupati atat de mult de ceva atat de putin viu, atat de putin contemporan cu trupurile lor insufletite? Sunt ei obsedati de moarte sau de trecut? Sau, poate, sonoritatea aceea obtinuta electronic le zgandare vitalitatea intocmai ca si punerea pe limba a unei portocale?

            Totusi, iti trebuie o doza buna de vitalitate ca sa mentii in timp o activitate colectiva de ascultare si dialog, ca sa nu mai punem la socoteala faptul ca multi dintre participanti ingrijesc, acasa, cu ardoare intima, cate o bucata dintr-un astfel de atelier de produs sunete – adica un instrument muzical. Asadar, aici e vorba de orice altceva decat de devitalizare.

            Ceea ce fac ei, comunicand astfel, e sa duca mai departe viata a “ceva”, un constuct de mare frumusete si adanca umanitate, care le-a apartinut simultan, intr-o aceeasi seara, unui compozitor din secolul XIX, unui dirijor si unui pianist din secolul XX, precum si fiecarui membru al orchestrei si, poate, fiecarei rasuflari din public. Adesea, cate una din acele rasuflari scrie: “Am fost in sala!”. “You, lucky bastard” ii raspunde un “cadet” din Tokyo sau Tbilisi, care se lupta cu examenele de anul intai la conservatorul din Milano.

            Aceasta maniera de a sustine viata, care trece usor peste separarea dintre indivizi, peste succesiunea diacronica unidirectionala a secolelor si peste barierele de limbaj, ne poate duce cu gandul la ideea ca supravietuirea nu e atat o problema de intretinere a propriei biologii si de utilizare a propriului aparat reproducator, cat de descoperire in sine insusi a neconditionatei apartenente la umanitate, dincolo de ceea ce inseamna corpul unui individ, saga unei familii, destinul etnic sau momentul istoric. Supravietuirea poate fi inteleasa, intr-adevar, prin participarea la subzistenta sau prin a fi martor la venirea pe lume a unui alt om. Insa prin semnificatia ei de realizare a apartenentei neconditionate la umanitate si, poate, cine stie, la tot ceea ce-si toarce firul intr-un animal, o planta sau un colt de stanca, ea ajunge sa isi dezvaluie si celalalt capat.