Mihaela Dragan
Cabinetul de psihoterapie este locul unde se tese cuvant dupa cuvant, cu cuvinte, prin alte cuvinte. Dar dincolo de aceste cuvinte, sunt doua persoane, doua personalitati, care aduc in timpul sedintei emotii, ganduri, fantasme traduse prin vise, taceri, reactii nonverbale, comportamente, cu alte vorbe, doua inconstienturi. Prin definitie, inconstientul este sediul unor energii la care nu avem acces in orice clipa prezenta, a unor memorii, imagini, pulsiuni, dorinte, iar daca spunem toate acestea, spunem dinamism, miscare, legaturi… Dar spunem si lipsa cuvantului? Lipsa cuvantului sa insemne oare tacere? Tacere: absenţa cuvintelor, absenta sunetelor, inexistenta, moarte, perfectiune, absenta sunetelor compensata de mimica, de pantomimica, de ritmul respiratiei, de transpiratie, de ras si de lacrimi. Iau in considerare definitia tacerii, in contextul cadrului terapeutic, ca absenta a cuvantului, a vorbei. In absenta cuvantului, ramane insa relatia dintre cei doi, nascuta si crescuta cu fiecare moment al intalnirii dintre cei doi, in acelasi cadru, si el supus presiunii balansului dintre liniste si absenta ei. Caci tacere nu inseamna si absenta sunetelor, zgomotelor si nu inseamna liniste, in acest sens. Ci doar in sensul de confort, odihna, echilibru.
In spatele usilor inchise ale cabinetului, se intalneste tacerea terapeutului cu tacerea pacientului, tacerea amandorura. Semnificatiile acestor taceri par a fi deosebite, diferite, desi la un moment dat se intalnesc, se suprapun, coincid. Este tehnica sau reactie corp la corp, minte la minte, este blocaj sau abilitatea de a asculta, este odihna sau angoasa, este reflectie sau cenzura, este izolare sau cautarea drumului interior, este renuntare sau imposibilitatea de a gasi cuvinte, este frica de a rosti o vorba, acea vorba, sau teama de a ramane singur, este o intoarcere la diferite de stadii de dezvoltare psihica pana la cel intrauterin, este continere sau este abandon…?!
Tacerea terapeutului, o tehnica terapeutica. Vorbind despre calitatile unui bun terapeut ne referim la capacitatea lui empatica, la abilitatea sa de a asculta activ, de a auzi semnificatii pentru a putea incuraja asocierile, de a aprofunda si de a interpreta, apropiindu-si pacientul alaturi de el insuşi, pentru a-l ajuta apoi sa se indeparteze, pentru a-si continua drumul independent. Terapeutul invita la vorba, intr-un cadru in care el apeleaza cel mai putin la vorba, creand o relatie oarecum inegala din acest punct de vedere, obligand pacientul sa isi indrepte atentia asupra sa insasi. Abstinenta verbala caracterizeaza o abilitate a terapeutului de fapt, aceea de a nu spune nimic, de a nu comenta, de a nu intra intr-o relatie de prietenie cu pacientul, ci de a ramane in sfera procesului de perlaborare, a respectarii cadrului terapeutic, a incurajarii si facilitarii asociatiilor libere.
Tacerea, un moment de reflectie. Cuvantul rostit de pacient este baza interpretarii, dand naştere unei bune relatii intre terapeut si pacient, a unei relatii care sa favorizeze analiza, intelegerea si cresterea. Tacerea poate amana sau poate diminua dezvoltarea acestor procese şi a relatiei analitice. Sau, dimpotriva, poate semnifica acordul pacientului cu interpretarea terapeutului, un moment de gandire, de cautare a unor amintiri, de realizare a unor asocieri si de reflectie asupra lor. Unii pacienţi definesc momentele de tacere ca fiind momentele regasirii, ale impacarii, ale reculegerii sau apreciindu-le ca adevarate momente de insight. Iata, aceste impletiri ale discursului cu momentele de tacere, de reflectie, de elaborare, nu se cer intrerupte de terapeut, pentru ca insasi tacerea acestuia constituie imboldul de a continua, dar si mesajul de protectie, de continere si de sustinere a pacientului. Tacerea terapeutului in aceste clipe si in functie de momentul analizei poate semnifica pentru pacient interes, atentie, acord, permisiune de a continua sau dimpotriva, indiferenta, plictiseala, dezacordul.
Tacerea ca angoasa. Pentru unii pacienti, tacerea indelungata deranjeaza, devine angoasanta, cu urmari variate ce se pot traduce in seducţie sau in agresivitate. Altora, ea le trezeste spaima si teama, tragandu-i mai mult in negura ei, in incercarea de a o evita, de a o ascunde, ea insasi devenind o ascunzatoare pentru o trauma, o pulsiune, o teama sau agresivitate.
Tacerea ca odihna. Pentru pacientul care nu are timp sa taca, nu are timp sa se odihneasca, nu are timp pentru el insusi, terapia este o lectie in care invata ca are voie sa se odihneasca si ca se poate odihni, iar terapeutul va fi cel care va veghea asupra acestei odihne, va fi cel care “il va tine in brate”, il va ajuta sa nu se prabuseasca in vid, in moarte, in angoasele sale.
Tacerea, dorinta sau frica de a ramane singur. A ramane singur este o capacitate ce nu poate fi discutata decat in contextul mai complex al copilului in legatura sa cu parintii, al bebelusului cu mama sa.
Imposibilitatea de a gasi cuvinte / frica de a spune ceva. Tacerea pacientului poate fi voluntara sau inconstienta, iar simptomul, de cele mai multe ori, este tocmai expresia acestei taceri. Tacearea poate explica o imposibilitate de a gasi cuvinte potrivite, de a numi conflictul; o frica de a da alt sens prin cuvantare; o rezistenta de a identifica o alta cale, de a elimina deja un beneficiu verificat prin experientele anterioare.
„Daca astupi urechile, scrie Ioan Gagea in Dimensiunea psihologica a muzicii, toate sunetele s-au oprit. Brusc este auzit un nou sunet. Acest sunet este absenţa sunetului. Prin sunet noi ne indreptam spre exterior, spre altii, comunicam cu alţii. Non-sunetul, insa, ne conduce spre interior, spre noi insine. In tacere sunt distruse toate podurile care ne conduc spre lumea exterioara. Numai tacerea este completa – nu poti face nimic pentru a crea mai multa tacere. Aici e perfectiunea, intregul, absolutul.”