Mihaela Dragan

Zambetul ne insenineaza ziua, ne infrumuseteaza chipul, ne aproprie…E usor de inteles semnificatia unui zambet.

Mai avem ranjetul, zambetul dispretuitor, zambetul ironic, zambetul de satisfactie, zambetul reusitei, zambetul seducator, zambetul de incurajare, zambetul de surpriza. Toate par usor de descifrat si in consecinta, de actionat. Imediat ce vedem un astfel de zambet, comporatmentul se adapteaza, se schimba: persoana raspunde printr-un zambet, intra in vorba, saluta, se rusineaza sau dimpotriva grabeste pasul, intoarce capul, ataca sau se retrage. Situatiile diverse aduc pe buze diferite tipuri de zambet, devoaland emotiile, tradand starea de spirit sau intentiile.

Rasul molipsitor, de bucurie, rasul fara sens sunt iarasi usor de identificat si de tradus dupa schimbarile fetei si dupa tonul vocii.

Ce se intampla in cazul plansului? Uneori nici chiar cel care plange nu stie motivul, cauza exacta. Plansul ca descarcare de afect, ca eliberare de tensiune, ca expresie a durereii, a suferintei, a neputintei…plansul de bucurie…plansul cu sau fara lacrimi…plansul surd, cu hohote sau cu sughituri…

Deseori cel ce priveste, desi nu poate identifica semnificatia starii si are nevoie de timp pentru a reactiona, se simte atins de emotiile celuilalt. Este aproape instantanee reactia de a intra in plaja de ras a celuilalt, insa nu acelasi lucru se intampla in situatia plansului. Cel care observa ramane in expectativa, ramane in umbra, uneori chiar se indeparteaza, poate din teama, poate din respect fata de intimitatea celuilalt. Ce poti spune? Ce poti face? “Ai patit ceva? Te pot ajuta cu ceva? Vino la mine!”. Rezerva este de la sine inteles. Dificultatea de a gasi cuvintele potrivite in aceste situatii este mare.

Este greu de descifrat semnificatia plansului. Plansul bebelusului…Tipetele lui…Am auzit de multe ori intrebari ca “De ce plange bebelusul? De ce tipa?”…Ca si cum mama ar sti a priori, ca si cum mama ar avea un dictionar pe care l-ar primi odata cu nasterea copilului. Dar raspunsul aproape instantaneu al mamei este “Nu stiu”. Plansul bebelusului este un mister chiar si pentru propriile mame, uneori.

Cat de rau ii este bebelusului? Dar ii este rau, de fapt? Nu cumva este doar modalitatea bebelusului de a semnala o stare de disconfort, o dorinta, o nevoie. Bebelusul nu poate vorbi, dar gaseste alte modalitati de a arata ca ii place sau nu, ca il deranjeaza ceva, ca vrea ceva sau ca nu mai vrea ceea ce i se intampla. Sa-i fie foame…sa fie nevoia de schimbare a scutecului…sa fie vreun semn de suferinta…sa fie prea imbracat sau prea dezbracat… sa-i fie prea cald sau prea frig?

Lumea adultului este una simpla, si totusi complicata. Desi toate aspectele vietii par a fi zugravite in alb sau negru, acest fapt nu face decat sa-i complice existenta. Ceea ce i se intampla in jur este bun/rau, corect/gresit, pot/nu pot, am/nu am voie. Daca ceva nu se potiveste in aceste cadre, apare teama, anxietatea, nelinistea. Rasul este de bine, este permis, este bun. Plansul: este de rau. Nu avem nevoie de explicatii atunci cand vedem pe cineva care rade. Insa plansul provoaca la intrebari, la nuantari: este  rau? Cat de rau?

Cu siguranta relatia care se creeaza intre mama si bebelus, inca din momentul conceperii, ajuta si faciliteaza intelegerea semnificatiei plansului bebelusului. Mama stie dupa ora, dupa situatie, dupa expresia fetei copilului, care ar fi variantele posibile. Gesturile asociate sunt un ajutor suplimentar: o manuta dusa la ureche, o paturica trasa peste cap, o intoarcere pe burta si refuzul de a sta pe spate, toate spun ceva: “Ma doare urechea! Imi este somn! Schimba-ma!”

Lumea bebelusului sta sub semnul curiozitatii si al miscarii. El vede un obiect si porneste intr-acolo. Cauta, cotrobaie, incearca. El nu se intreaba pot/nu pot, am voie/nu am voie, e bine/e rau? Parintele este cel care intervine si impune aceste cadre. Bebelusul se bucura daca reuseste (tipa, rade, cauta privirea mamei) sau dimpotriva, daca este impiedicat sa-si atinga scopul, se incordeaza, se intristeaza, se infurie (plange, tipa, cauta privirea mamei). Bebelusul insista si repeta aceleasi miscari si actiuni, invatand astfel, exersand, descoperind.

Uneori, ca adulti, ne este greu sa intelegem, sa descifram, sa traducem aceste gesturi si emotii. Pentru ca, uneori, nu ne mai acordam timp pentru a observa, pentru a astepta si, implicit, nu mai acordam timp nici copilului si nici relatiei cu el. Uneori, nu ne mai acordam atentia necesara nici noua insine, pentru a ne intelege si a ne descifra emotiile si de aceeaa, nu mai acordam timp nici traducerii emotiilor, ceea ce creste starea de confuzie. Iubirea presupune multa rabdare, multa acceptare si mult timp acordate celuilalt, tie insati/insuti si relatiei. Iubirea este acel cod de traducere a comportamentelor, reactiilor, emotiilor care ni se par a fi intr-un limbaj necunoscut. Iar aceasta iubire incepe cu iubirea de sine…