Mihaela Dragan

La unul din workshopurile sutinute, a fost atins un subiect delicat, si anume cel despre  traume. Surprinzator dintr-un anume punct de vedere, a fost sa aud ca niciunul dintre participanti nu ar fi suferit vreo trauma emotionala. Cateva voci totusi, au avut curajul sa intrebe cum iti dai seama ca ai sau ai avut asa ceva. O intrebare plauzibila. Cum sa imi dau seama ca eu sufar de o trauma emotionala intr-o lume ce alearga non-stop, intr-o rutiniera miscare, cu o alienare a dorintelor de crestere si dezvoltare, inlocuite cu nevoi induse? Cum sa identific astfel de suferinte intr-o lume ce accepta nemultumirea si frustrarea intr-un mod surd?

Prin urmare, ce e trauma emotionala? La o prima traducere am putea spune ca este o rana la nivel emotional, la nivelul energiilor pulsionale, la nivelul sentimentelor. Este o rana care nu se vede, pentru ca nu sangereaza la suprafata, ci in interior.

Inevitabil se naste o noua serie de intrebari: daca nu se vede, cum o localizam? Cine, cum produce aceste rani? Care sunt semnele acesteia?

O trauma se remarca in descrierile noastre despre noi, despre viata noastra, despre activitatile noastre; se vede in succesiunea evenimentelor din viata noastra, in rezultatele activitatii noastre, in calitatea si in satisfactia relatiilor in care ne implicam si pe care le dezvoltam mai mult sau mai putin.

Cine ne raneste? Persoanele de incredere in primul rand, prietenii, apoi noi mergand pe aceleasi urme lasate in originar, fara a ne observa si fara a ne pune intrebari. Evident in mod mai mult sau mai putin inconstient, mai mult sau mai putin cu intentii vadit letale.

Care sunt semnele? Nemultumire in munca, schimbari repetate ale locului de munca, nemultumiri in relatiile de cuplu, nefericire, tensiuni in relatii, schimbari frecvente ale partenerului, lipsa relatiilor de prietenie, tristete, izolare, furie, lipsa bucuriei si a satisfactiei, lipsa placerii din toate activitatile, lipsa dorintelor. Un sentiment permanentizat de “caut ceva si nu stiu ce”, “as vrea ceva si nu stiu ce”. Una sau mai multe din cele enumerate mai sus pot fi semne, simptome ale unor posibile traume.

Este acel sentiment care te indeamna sa iei medicamente in loc sa cauti sa schimbi stilul de viata: in loc de o masa copioasa, satioasa, urmata de multe pastile, o portie mica savurata cu toate papilele gustative pe care sa vreau sa o repet si maine. In loc de o stare de voma si dureri de cap dupa un cocktail de bauturi alcoolice, mai bine doua cocktailuri care sa ma lase sa ma bucur de intalnire, de atmosfera, de camarazi.

Este acel sentiment care te face sa te simti neinteles, la fel de bine cum poate fi si acel sentiment de fals Eu, de “in afara vopsit gardul, inauntru leopardul”, acea masca a fericirii si a bunei dispozitii, a acelei atotcunoasteri aparente care ascunde multa rezistenta, multa teama si anxietate de schimbare sau de ceea ce as putea descoperi despre mine.

Este acea stare care ne impinge sa rupem relatii sau ne temem sa ne implicam in legaturi, sa ne asumam riscul de a cunoaste, de a darui, de a primi, de a negocia, risc ce da frumusetea unei relatii. Este ramanerea in certuri si suferinta, in loc sa se faca loc negocierii. Este acea stare care mai este numita blocaj emotional. Acea stare care te impiedica sa intri in contact cu propriile temeri, cu propria emotie, cu propria istorie, cu propria energie, cu propria potentialitate.

Este acea stare in care nu numai ca “plange sufletul”, dar apar si modificari ale starii fizice generale si ale comportamentului: izolare, tulburari de somn, de apetit alimentar sau sexual, scaderea energiei, a concentrarii atentiei sau ale performantei mnezice.

Cand au fost facute aceste rani? Cum? Cel mai probabil in copilarie, din primele relatii sau chiar de dinainte: sarcini nedorite de unul sau ambii parinti, incercari de avort nereusit, dorinta unui copil de alt sex decat cel nascut. Apoi poate din lipsa intalnirii perfecte dintre mama si copil, regulile impuse intr-un mod agresiv sau lipsa lor, prezenta coplesitoare sau absenta psihica sau fizica a unuia sau ambilor parinti, furii, gelozii sau agresivitati neexprimate la timp sau intr-o maniera brutala… si lista poate continua. Intensitatea cu care aceste evenimente au fost resimtite da efectul de traumatism. Cu alte cuvinte, un eveniment devin traumatizant daca este depasita capacitatea de adaptare a persoanei, crescand sensibiltatea sa la emotii ulterioare, astfel incat relatia dintre comportament si reactia afectiva devine neadecvata.

Exista tratament? Ca pentru orice suferinta, ca pentru orice rana, exista si pentru ranile sufletului leac: cuvantul din psihoterapie. Acel cuvant care elibereaza si acel cuvant care panseaza din timpul intalnirii dintre cel suferind si terapeut. In timpul sedintelor, obiectul de lucru il constituie tocmai relatiile traumatice care au condus la construirea unor tipare relationale malfunctionale. Descoperirea, intelegerea si travaliul momentului ce sta in spatele acestora, constituie tocmai eliberarea de trauma, pacientul putandu-se transforma asemeni omizii in fluture.