Monica Geana

Trauma nu ramane in trecut.

Un eveniment traumatic neelaborat pandeste mereu un moment din prezent pentru a se activa. Am putea spune, o trauma se cere retraita daca a fost profunda si violenta si daca, in viata noastra de dupa ea nu am avut sansa sa o elaboram.

O experienta traumatica este prin definitie o experienta ce nu poate fi gandita in momentul in care este traita. Suntem inundati, atacati, coplesiti de senzatii si afecte. Pentru viata noastra psihica fenomenul poate fi comparat cu ceea ce traim cand natura se dezlantuie nemiloasa si face ravagii. Daca suntem luati prin surprindere si nepregatiti tot ce mai putem spera este ca vom scapa cu viata. Nimic altceva nu poate fi facut. Asteptam, ingroziti, sa treaca. Dar dupa o asemenea experienta lumea nu va mai fi la fel. Vor fi de facut reparatii exterioare, case de reconstruit, bunuri de inlocuit, dar inauntrul nostru? Oare acolo nu s-au produs pagube?

Suntem obisnuiti, din pacate, sa ne neglijam interiorul care, fara indoiala isi revendica drepturile. Un abandon, moartea cuiva drag, un accident absurd, in special la varste fragede sau vulnerabile sunt tot atatea furtuni nemiloase care ne vor schimba definitiv lumea interna. In masura in care nu au putut fi gandite si traite ca pierderi, disperarea, neputinta, indignarea, furia, teroarea isi vor cauta mereu, in prezent, un setting care sa justifice si sa descarce aceste trairi.

Cerem oamenilor din viata noastra sa ne cunoasca si sa ne oblojeasca aceste rani, pe care le ascundem de noi insine. Spunem: trecutul e trecut. In viata noastra interioara trecutul nu este niciodata “mort si ingropat” si nici nu “se sterge cu buretele”, traieste in mintea noastra si se impune prezentului.

Felul in care prezentul si trecutul se intrepatrund, conexiunea dintre ele, poate fi intelesa daca gandim la diferenta dintre faptele istoriei noastre personale si insemnatatea pe care o atribuim acestor fapte.

Un fapt din trecut este un simbol, care ne permite sa-l recreem in imaginatie. Astfel recreat el nu mai apartine trecutului ci traieste in prezent. De fapt, ceea ce conteaza pentru noi este ca, desi in realitate un eveniment apartine trecutului si a disparut definitiv, el este pastrat in amintire, rememorat si rememorabil, ceea ce ii confera o nedorita nemurire.

Pentru a ne debarasa de acest trecut dureros avem nevoie sa invatam din istoria noastra personala de viata, ceea ce presupune a deveni constienti ce anume din trecutul dureros sau traumatic a devenit prezent si este trait ca atare. Cu siguranta insa ca acesta nu este doar un travaliu intelectual ci, mai degraba, un proces afectiv ce presupune o calatorie spre o constientizare emotionala a pierderii si durerii. O calatorie spre locul si timpul producerii dezastrului. Pentru ca ceea ce nu mai poate fi salvat sa fie deplans iar, cu ceea ce poate fi salvat, reconstructia sa poata debuta.

Cine s-ar imbarca intr-o astfel de calatorie? Poate cine are inca speranta ca pierderea, durerea, umilinta, nereusita desi sunt realitati ale trecutului, desi au fost repetate de nenumarate ori, nu trebuie sa fie imperative ale prezentului si, mai ales, ale viitorului.