Matei Georgescu

Luna plina este aproape uitata de sufletele goale, cat priveste Craiul Nou, acesta trece neobservat ca si cum ar fi mult prea vechi pentru a mai suscita vreun interes. Luna a devenit interesanta atunci cand se vindeau terenuri pe suprafata sa; oricum, nu ca fenomen cosmic care vorbeste despre crestere, punct culminant si descrestere, despre vizibil si invizibil.

Sacul de povara ne produce constrictie si ne estompeaza capacitatea de a fi in contact cu ciclurile vitale ale cerului si ale pamantului. Ciclurile vitale s-au transformat in trasee izoliniare, semn ca am fost deconectati de la sursele noastre si ne aflam intr-o forma de moarte cosmica. Poate ca orice om aflat in aceasta stare asteapta sa fie resuscitat de ciclurile lunii si ale pamantului, care ne arata curgerea vietii, impermanenta identitatii noastre sociale. Odata resuscitati, ne-am putea intreba ce inseamna viata noastra ? O suita de stari fara un Megalopolisul s-a insinuat in sufletele noastre. Spatiul stramt, inghesuiala, au devenit o coordonata a modului in care percepem realitatea interioara. Spatiul de 30 cm2 pe „cap de locuitor” ai oraselor este trait zilnic ca lipsa de spatiu interior, ca lipsa de libertate. Lipsa spatiului interior produce violenta care este deflectata spre exterior sau descarcata intern.

Aglomeratia urbana este una interioara care ne striveste prin trairi dense a caror intensitate le face greu de „observat”; ajungem sa nu stim de ce suntem furiosi, sa nu stim dupa ce fugim sau ce cautam.

Ce cautam? Aglomeratia megalopolisului s-a mutat in relatiile noastre importante in care nu mai avem ragazul sa ascultam si sa oferim „spatiu” celuilalt.

Caram in spate saci cu greutati tot mai mari. Gestul de a lasa sacul din spate este „zen” dar exprima si esenta psihanalizei. In pofida evidentei solutiei, gestul simplu al despovararii este, pentru multi dintre noi, imposibil. Intreaga patologie de coloana vertebrala este una de „sac”. Ne tot indoim de spate, pana ajungem fie „ticalosi” fara „coloana”, fie bolnavi de poveri imposibile, fara sa stim ca ne pasa de ceea ce ne apasa. Toata violenta din societatea actuala si toata „ticalosia” tin de greutatea cu care viata este traita: fara pace, fara sens. Truditori, Atlasi ai poverilor noastre, am impachetat intreaga lume intr-un sac pe care-l ducem in spate fara sa stim. Diferenta dintre Atlas si Sisif este ca cel din urma isi poate vedea povara. A-ti vedea povara este primul pas spre a o descarca.

Psihanaliza se ocupa cu transferarea poverilor spre zona vizibila; pentru a se ocupa cu succes de povara din spate, psihanalistul se afla la spatele pacientului sau. Psihanalistul „asigura spatele” celui aflat pe divan, conferindu-i acestuia premisele „gestului zen”, de a lasa povara din spate. Sacul de povara este tesut de familiile noastre iar continutul ne apartine: dorinte nestiute, frici cumplite, furii retinute. Toate cele aflate in sac sunt incercari esuate de a avea temei si repere in viata.

Axis mundi, reperul de esenta al vietii, nu poate exista cata vreme suntem afectati de cifoze si lordoze cu etiologie de „sac”. Intemeierea destinala, „stalpul vietii”, coloana vertebrala sanatoasa, reclama, in prima instanta, verticalitate. Nu este posibila „o verticalitate a plecaciunii”, adica a altor patologii ale coloanei, ci una legata de ordinea firii: cu radacinile in pamant si capul in cer.

In locul acestei cosmice stabilitati ne aflam cu picioarele in beton si cu capul in sacul de povara, rupti de cer si izolati de pamant. Cerul nu mai este vizibil de atata smog citadin, aflat mai mult in sufletele noastre; pamantul sufera de atatea deversari, defrisari si extractii. Suntem decuplati de pamant prin „boala supraetajarilor” si de cer prin lipsa de vizibilitate. Cerul pare sa nu mai existe pentru ca nu mai privim in sus decat foarte rar, pentru ca suntem cu ochii in pamant. Jupiter, Venus, Marte si chiar luna plina se pare ca au disparut.

Inceput precizabil si cu un sfarsit incert.

Ramane un unic punct de referinta: clipa aceasta, chiar acum. Dar clipa este „contaminata” de modelele culturale ale lumii care ne ofera raspunsuri, predictii si reprezentari ale trecutului. Este dificil (in cel mai bun caz) sa traim o clipa degajata de aluviunile non-clipei, ale vietii „ca si cum”, ale traiului prin delegatie, ale sacului de povara. Simplitatea clipei pare nerelevanta fata de complexitatea traumei mentale, care produce neincetat reprezentari.

Simplitatea clipei si miracolul existentei sunt insesizabile: acum … acum … a … si mintea revine cu obstinatie pentru a ventila „fantasmagorii”, rapindu-ne clipele vietii noastre, rapindu-ne vietile.

Mintile noastre ne ascund vietile si le transforma in seriale fantasmatice. Detenta devine detentie, printre zabrelele gandurilor noastre, prin zeghea amintirilor si lacatele viitorului.

Pentru a putea regasi clipa, dincolo de pacla fantasmatica, este necesar un „moment” de discontinuitate. Orice eveniment dramatic are acest rol; la fel si unul fericit. Trebuie sa ne pierdem viata actuala printr-un plus sau un minus, pentru a putea sa ne redefinim clipa.

A merge prin iarba poate fi un eveniment destinal, dar cati pasi prin iarba sunt pierduti pentru ca fiinta noastra este pierduta prin lumi imaginare. Cati pasi prin iarba sunt automati, in ordinea bunei automatizari actuale, cate clipe din viata sunt sterse, fade, in pofida realitatii lor cosmice.

– Va urma-

Fragmente din cartea Nici zen, nici psihanaliza, aparuta la Editura Cartea Daath, Bucuresti, 2011