Catalin Stirbu

La ce bun psihoterapia? Mi-ar folosi chiar si mie? Trebuie sa fii deranjat serios pentru a avea nevoie de asa ceva? E greu? E scump? Cum e? 

Ne-am gandit cat de relevant este sa auzi de la o persoana reala tot ce-ti poate spune despre ceea ce a trait intr-un cabinet de psihoterapie, asa ca am inceput aceasta rubrica de interviuri cu un reportofon si o abordare directa a interlocutoarei noastre, Roxana B. Textul care urmeaza este transcrierea inregistrarii audio, fara redactare, pentru a pastra cat mai mult din autenticitatea povestirii sale.

Cum te-ai gandit sa mergi la un terapeut?

R.B. A fost ca o ultima varianta, asa am ajuns sa cer contactul unui terapeut: pentru ca nu mai puteam, eram intr-o stare foarte proasta si psihic si fizic, incercasem toate variantele pe care le are la-ndemana un om ca sa se simta mai bine si nu mai aveau efect.

 
Cunosteai oameni care au incercat?

R.B. Aveam un prieten care facea terapie de 1 an si ceva si admiram transformarea starii lui in bine, subtil dar sigur, de la luna la alta. Inainte sa-l cunosc aveam teoria omului nestiutor: ca eu ma ajut cel mai bine pe mine, daca ma simt rau vorbesc cu prietenii si ca daca eu nu am reusit in atatia ani sa-mi revin, cum sa reuseasca un strain, care are si el problemele lui. Ok, a studiat psihicul si se pricepe la zona asta mai bine decat mine, dar la mine ma pricep eu, ma amuza cand imi amintesc!

Pana atunci eram convinsa ca iti revii gandindu-te bine la problemele tale, incercand sa te relaxezi, prin autosugestie, sa rezolvi problemele, sa vorbesti cu persoanele cu care ai probleme, sa comunici, practic cum vorbesti cu prietena cea mai buna, care te cunoaste cel mai bine, sa cauti un sfat sincer de la cineva care te cunoaste de mult. Asa cum incearca fiecare sa-si rezolve problemele. Intrebarea e ce te faci atunci cand nu poti sa ti le rezolvi in niciun chip, cu toate solutiile pe care le stiai tu pana atunci. Eu am intrat in psihoterapie la 29 de ani. Nu ca as fi crezut ca o sa se rezolve ceva, dar trebuia sa fac ceva, pentru ca ajunsesem intr-un moment in care-mi picase si psihicul si fizicul, si emotionalul si tot!
 

Cum a fost primul contact cu psihoterapeutul?

R.B. Asa cum e pentru toata lumea care nu a auzit de asa ceva, decat prin cateva filme, cu niste parinti care echivalau mersul la psiholog sau psihiatru cu a fi nebun. Asa cum zice toata lumea, eram mirata ca terapeutul nu prea vorbeste! Oare ce face el stand si uitandu-se la mine, cum ma poate ajuta un om care nu vorbeste?! Care este ca un Lincoln de piatra? Atitudinea aceea impartiala, neutra, binevoitoare – pe care am inteles-o pe parcurs – la primul impact normal ca ti se pare rece, neimplicata. Dar pe parcursul sedintelor, daca ai rabdare, lucrurile se schimba. Asta mi se pare cel mai important pentru oricine vrea sa incerce o terapie: continuarea sedintelor, consecventa mersului la sedinte chiar daca nu-ti convine, nu-ti place, nu intelegi, nu poti, nu whatever. Pentru ca pe parcurs vezi ca atitudinea aceea rece, cum o traduce toata lumea, de fapt iti creeaza un cadru, un canvass neutru, un spatiu al tau, un loc in care te desfasori, si asta e important. Pentru ca locul acela nu il ai nicaieri – nici acasa cu iubitul, nici cu prietena, nici cu amicii, nici cu colegii la serviciu. Nu-l ai nicaieri. Aici ai cadrul tau, in care tu te cunosti pe tine, in care terapeutul te ghideaza si iti arata ca intelege prin ce treci. Mie mi-a placut foarte mult faptul ca nu mi-a dat sfaturi. Genul acela de terapie directiva nu mi s-ar potrivi: imi spui tu mie ce sa fac, eu ma stiu de treizeci de ani si vii tu sa-mi dai sfaturi…

Ce schimbari ai remarcat de-a lungul timpului?

R.B. Cel mai genial este atunci cand vezi ca se rezolva chiar si probleme fizice – somatizari, aflam noi mai tarziu ca se numesc. La un moment dat, nici nu iti dai seama, unele probleme se rezolva si nici nu realizezi – cum, cand eu iau tratament pentru rinita alergica cronica de 7 ani, si se rezolva prin terapie? E o magie acolo! Cum am putut dupa 7 ani de chinuri si de vizite la atatea feluri de doctori – mai tineri, mai batrani, mai homeopati, mai alopati – sa ma vindec vorbind cu un terapeut, dupa cateva luni, maxim un an. Nici acum nu mai am problema asta, nici macar nu a fost o chestie de moment, nu s-a intors! Ar fi putut fi o exceptie, sa zicem, dar am mai avut si alte probleme care s-au rezolvat: mici probleme ginecologice si, mai vizibil, certurile din casa! Simteam de la o luna la alta ca nu mai deranjau atat de tare lucrurile pe care le face celalalt. Te schimbi tu, se schimba si celalalt. Consider ca merita si efortul financiar, pentru ca pana la urma, intr-un an dai cat ai da pe un concediu, in care oricum nu te-ai reface psihic, ca stai o saptamana undeva si abia in ultima zi simti ca te-ai odihnit. Din pacate multi nu inteleg. Sau nu vorbesc despre problemele lor si nu se duc la un specialist. Merg pe leacuri babesti sau pe automedicatie. Merita toti banii cand vezi ce efecte poate sa aiba terapia. Autocunoasterea merita tot efortul. Ajungi la un Tu, te descoperi si afli cine esti macar la varsta asta.