Corneliu Irimia

Teama de a pierde, dintr-o data, tot ce ai sau teama de saracie este intalnita la multi oameni. Cineva imi povestea un vis: “Ma urcam intr-un autobuz. Aveam la mine o geanta, geanta mea cu care merg, de obicei, prin oras. Aveam multi bani si actele personale. Las geanta jos. La un moment dat, ea dispare brusc. In vis nu am nici o idee cum a putut sa dispara asa, pur si simplu. A luat-o cineva? Dar cum, nu am observat nimic! Ma trezesc resimtind in continuare starea din vis: un amestec de indignare, ingrijorare, frustrare, dezorientare”. Cunostinta mea se confeseaza mai departe: “am avut frecvent astfel de vise de-a lungul anilor. Repetitiv, imi dispareau lucruri importante, de o mare valoare pentru mine.  Dealtfel, si in realitate am trecut, adesea, prin astfel de intamplari. In copilarie, un hot mi-a furat, la cinematograf, o haina la care tineam foarte mult. Imaginea aceasta revine, fara voia mea, mereu, nu o pot uita. Mai de curand, am parcat suficient de neregulamentar in Bucuresti ca sa mi se ridice masina si sa nu o mai gasesc acolo unde o lasasem”.

A pierde, brusc, totul. A fi supus hazardului nemilos, personificat eventual prin persoana unui hot, a unui necunoscut rauvoitor. “Ceea ce ma stradui atata sa am, sa acumulez, pot sa pierd in cateva momente”, aceasta poate fi imaginea sau gandul repetitiv incarcat de angoasa, visul care tot revine. Cand, intr-o reverie pe care nu o putem opri, pierdem sau ni se fura actul de “identitate”, pierdem un obiect care, simbolic, este legat de propria identitate, pierdem dovada a cine suntem pentru noi insine sau pentru ceilalti. Visul, vizitatorul noptilor noastre, ne pune in fata unei anxietati profunde: putem sa pierdem totul, inclusiv identitatea? Daca in acel moment as fi intrebat cine sunt, ce as putea raspunde? Cum as putea sa dovedesc cine sunt?

Visul ne arata adevaruri despre noi, fara sa ne intrebe. De altfel, din acest motiv, cu un gest rapid, ii anulam, zilnic, semnificatia. Dar visul revine, insista sa ne transmita mesajul sau pentru ca el este adevarul despre partea inconstienta din noi, parte care ne apartine intru totul. Visul ne intreaba si ne provoaca in fiecare dimineata: “Poti sa ma accepti? Poti sa ma intelegi? Poti sa te uiti in oglinda care sunt? Eu te extind dincolo de lumea obiectiva, te duc spre regiuni ale tale pe care nici tu nu ti le stii”.

Dar noi continuam, minut de minut, sa construim bariere fata de sinele nostru adevarat, bariere intre mine si mine, intre mine si celalalt, intre ce simt si ce gandesc, intre ce gandesc si ce spun, intre ce spun si ce fac. Traversati de atatea frontiere, preferam sa nu mai auzim “murmurul stelelor de dimineata” si sa practicam cu tenacitate arta camuflajului atat fata de noi insine, cat si fata de ceilalti oameni.

Noi suntem cei care ne scriem visele, sunt ale noastre chiar daca le simtim, cel mai adesea, ca fiindu-ne straine, ca neavand puterea de a ne reprezenta. Noi suntem in plus si regizorii si actorii, utilizand o parte autentica din noi pentru a le fabrica in ateliere subterane, departe de lumina constiintei si a ratiunii. Daca eu creez un “film” (visul meu de noapte) in care mi se fura ceva pretios, aceasta poate fi inteles ca apartinand unui scenariu in care mesajul este urmatorul: “nu pot pastra ceea ce este al meu, ceea ce am acumulat de-a lungul timpului. Adun, mereu, ceea ce imi doresc sa am si, la un moment dat, pierd lucrurile mele pretioase. Vine cineva si ma fura”. Acest scenariu poate fi citit si ca: “eu nu am dreptul, nu merit sa detin acele obiecte pe care le-am asteptat atat. Exista poate si o puternica vinovatie care se exprima in acest punct: “nu am dreptul, am incalcat unele interdictii personale, voi fi pedepsit, asta merit, de fapt”.

Asistam la o psihologie a omului care devine “sarac” pentru ca nu isi permite sa fie “bogat”. Repetitiv, in viata sa, cand obtine ceva, va aparea din interior o forta necunoscuta care il impinge sa isi imagineze cum pierde, care il impinge sa isi inchipuie cum ar fi sa fie furat si care, mai apoi, il determina sa creeze conditiile in care acest lucru sa se intample chiar si in realitate.

Ceea ce se manifesta repetitiv in viata noastra are, de obicei, cauza in copilarie, intr-o veche experienta (traita ca) traumatica. Copilul de atunci a obtinut un obiect mult dorit apoi a intervenit ceva extrem de dureros care ii intuneca bucuria, care ii ia obiectul dorintei, care il lasa cu o frustrare de nesters peste ani. Mai tarziu, fostul copil se simte impins, compulsiv, sa piarda, chiar in momentul in care obtine un obiect mult dorit, dezvoltand o adevarata functionare prin regimul pierderii. Facand inca un pas, putem sa ne gandim ca acest obiect dorit este, la origine, o persoana importanta pentru copil, o persoana dorita dar, in acelasi timp, interzisa, inaccesibila pentru copil – din cauza interdictiei incestului care fundamenteaza functionarea oricarui grup uman –, asa cum este mama pentru baiat sau tatal pentru fetita.

In acest context ne putem gandi la intelepciunea poruncii biblice: daca cineva iti ia haina, da-i si camasa. Nu exista aici o ingrijoarare pentru omul caruia i se ia ceva. Nu ni se spune: impotriveste-te, apara-ti avutul, apara ce este cel mai important pentru tine, fii indignat. Ci, daca ti se ia ceva, daca fantasmezi ca esti furat sau daca ti se intampla sa fii victima unui hot sau a destinului, nu intra in rolul victimei furioase care isi apara cu demnitate avutul, ci da in continuare, da tu mai mult. Nu iti fie frica de saracie, nu te gandi ca nu vei mai avea. Cel care isi da camasa iese din logica lipsei, a apararii anxioase in fata unui om rau sau unui destin nefavorabil. Cel care functioneaza astfel este bogat, isi poate spune ca are de unde sa dea, nu este angoasat de faptul ca va ramane sarac, stie ca va avea o alta camasa, o alta haina, ele, inevitabil, vor veni catre el. Se iese astfel din logica saraciei si se intra in logica echilibrului interior, a lipsei de frica pierderii a ceea ce am acumulat.

Cunostinta de care vorbeam la inceputul articolului a fost locuita toata viata de teama ca va fi furata pentru ca nu a putut sa isi spuna: mi s-a furat “haina” / geanta mea pretioasa, dar voi avea altele, ies din logica fricii si intru in logica frumusetii unei vieti neprevazute pe care stiu ca nu o pot controla sau o pot controla doar iesind din anxietate si intrand in echilibru, in forta interioara. Lucrurile materiale sunt personificarea la exterior a scenariilor noastre interioare asa cum personajele din vise sunt imaginea gandurilor si dorintelor noastre secrete, a scenariilor interne.

Daca obiectul dorit si pierdut este o persoana iubita din copilarie, o persoana interzisa pentru copil, porunca biblica “daca cineva iti ia haina, da-i si camasa” poate fi inteleasa astfel: accepta pierderea pana la capat, renunta cu adevarat la persoanele pe care nu le poti avea niciodata. Aceasta este formula maturizarii, orice pasare parasind la un moment dat cuibul in care s-a nascut pentru a-si construi un altul. Nu vorbim aici de abandonarea parintilor de catre copii, ci de iesirea din fuziunea simbolica cu parintii, care ne interzice cresterea si care ne leaga cu fire ce nu aduc decat nefericirea.