O fabula

Doi oameni mergeau printr-o aceeasi padure. Fiecare se orienta dupa o harta pe care o primise de la ai lui si pe care o mai ajusta, cate putin, cu propria observatie facuta pe teren. Harta unuia dintre ei cuprindea numai drumurile forestiere. Harta celuilalt – numai repartitia faunei si a florei.  

Intr-o zi, cei doi s-au intalnit fata in fata. Unul i-a spus celuilalt: “Aha, tu vii din sud, de pe cararea ce duce pana la lac”.

“Ce tot spui”, zice al doilea, “eu sunt cel ce studiaza ferigile. Iar tu, daca ma uit bine la incaltarile tale, studiezi stejarii”.

“Nu inteleg la ce te referi”, spune cel dintai. “Am fost sa pun pietris pe poteca de la nord, cea care iese catre catun si care-a fost inchisa dupa inundatii. Dar nu pricep de ce nu vrei sa recunosti ca vii din sud.”

“Vin, eu, din sud? De ce spui asa ceva despre mine? Mai degraba, as zice, de ce nu vrei tu sa recunosti ca studiezi stejarii?”

            “Cum nu vii din sud?”, continua celalalt. “Sudul este acolo unde este lacul: luminisul”.

            Specialistul in ferigi incepe sa dea un pic inapoi din fermitatea lui, pentru ca, intr-adevar, ferigile lui se afla intr-un luminis, nu departe de lac. Totusi, ii este greu sa accepte gandul ca el este “un om din sud”: parca i se cere sa se prezinte drept ceva ce el insusi nu stia ca ar fi. Incearca sa-i explice celuilalt punctul lui de vedere: i-a vazut ghetele pline de resturi de frunze de stejar. Nu asa arata ghetele cuiva care lucreaza intre stejari? Replica lui il face si ea, pe celalalt, sa dea un pas inapoi, nesigur pe dreptatea sa absoluta, desi si el se simte, acum, putin instrainat de sine.

            Se poate ca acesti doi calatori sa se supere din cauza sentimentului de alienare la care ii constrange celalalt si sa intrerupa aici conversatia, marcandu-l pe interlocutor drept “antipatic” sau chiar “rau voitor”. Vor spune ca celalalt “a proiectat in ei” lucruri “din el insusi”, fortandu-i sa se comporte ca si cum acele lucruri ar fi fost ale lor proprii: botanistul il forta pe padurarul din nord sa marturiseasca, de exemplu, ca studiaza stejarii! Fiecare va denunta, atunci, dialogul ca fiind “o fantezie din mintea celuilalt”, “o proiectie” prin care, in mod bizar, celalalt l-a silit sa se simta altcineva decat “el insusi”.

            Dar se poate ca ei doi sa fie rezonabili si sa reziste in sentimentul acela de instrainare de sine, sentimentul ca realitatea nu este un lucru chiar atat de clar, si sa accepte, in timp, sacrificarea propriului sentiment identitar, asa incat sa se vada pe sine simultan prin ochii proprii si prin ochii celuilalt. Astfel, ei vor descoperi, la un moment dat, existenta a doua harti diferite: ce uimire! Asadar, fiecare vazuse altceva acasa, avusese alt set de experiente fondatoare, un alt tip de cultura la baza. Le va face placere, atunci, sa-si clarifice, in dialog, aceste diferente initiale ale aruncarii lor in lume. Vor invata, incet, sa traduca descrierile identitare ale celuilalt in propriilor termeni, obtinand o cunoastere noua despre spatiul in care traiesc, de tipul: “ferigile sunt mai numeroase in sudul padurii, iar stejarii in nord”. Desigur, daca va aparea un al treilea, a carui harta contine numai structura minerala a solurilor, o vor lua de la capat, extinzandu-si cunoasterea, dar trecand prin acelasi efort de a suporta alienarea la care ii supune o perspectiva straina asupra propriei lor persoane.

            La un moment dat, vor incepe, ca grup, sa observe si padurea… Padurea care a fost acolo de dinainte de venirea lor si, probabil, va fi acolo si dupa ei. Incep sa isi dea seama ca intreaga lor calatorie prin padure a fost despre a face lumina, prin dialog, in propria lor nestiinta.

Psih. Cristina Popov,

mai 2019