Si, intr-o zi oarecare, Slabiciune s-a dus. A plecat asaaaa… nestiut, neanuntat… ca si cum si-ar fi implinit menirea. A disparut brusc, fara sa-i dea timp lui Suflet sa intelega de ce, cum, unde…
De cand Slabiciune s-a dus, pentru ca fusesera inseparabili, legati intre ei printr-o forta a naturii, Duiosie a inceput sa se stinga. Parea tot mai estompat ceea ce raspandea in jur, iar Suflet era disperat. Incetul cu incetul, Duiosie incerca sa se inveleasca intr-o mantie groasa – umbra grea – ce transforma totul; de parca se transforma treptat, in Indiferenta. Si mai era si departe, departe… se mutase…. incerca sa isi construiasca o viata proprie, stimulat fiind de Nemultumire. Nemultumire fusese o parte foarte importanta in viata lor, a tuturor, inca de pe cand Slabiciune era cu ei.
Ciudat sau nu, Curiozitate si Nemultumire erau surori, pareau ca se inteleg bine una cu cealalta, dar era mai mult o relatie de avantaj reciproc decat o simpatie sau afectiune reala intre ele… Curiozitate o provoca pe Nemultumire prin insasi existenta ei. Ii avea pe Slabiciune, dar si pe Duiosie (de pe cand Suflet ii fusese alaturi pentru o foarte lunga perioada de timp). Mult timp, Nemultumire incercase sa gaseasca si ea ceva asemanator lui Suflet, dar tot ce reusise era sa il descopere pe Orgoliu, langa care, desigur, nu a rezistat prea mult. Pe de alta parte, Nemultumire o stimula pe Curiozitate sa caute mereu altceva si, atunci cand aceasta nu gasea, Nemultumire simtea un soi de implinire, pe care – deloc straniu – o traia la toate nereusitele si esecurile Curiozitatii.
Intr-o vreme, demuuult, Nemultumire a dorit – si a insistat foarte mult – sa ia Slabiciunea la ea. Se simtea singura si Slabiciune i se potrivea mai bine decat Duiosie; dar Slabiciune a refuzat. A preferat sa ramana cu Suflet, chiar daca aveau perioade lungi in care nu se intelegeau mai deloc. Era intre ei o legatura aparte.
Suflet avea o ingrijorare ce-l secatuia atunci cand venea vorba de Slabiciune; si nu era ca si cum ar fi fost nesigur sau trist. Era mai degraba un soi de recunoastere proprie, ca o privire in treacat in oglinda, cand ramanea surprins si nu intotdeauna in mod placut. Ceva neacceptat, netrait, neinteles. Era atat de puternic sentimentul si ii oferea atatea trairi, incat uita ca, de fapt, totul avea legatura cu Iubirea pe care o stia acolo, in el. Atata doar ca uita sa-i spuna pe nume, prins fiind intre intalnirile pe care le avea zilnic, uneori ora de ora, cu Grija si Regula.
Slabiciune, pe de alta parte, il venera pe Suflet: era tot ce putea fi mai maret, mai important si mai de neatins pe lume, pentru el. Ii construise lui Suflet un piedestal, pe care il urcase atat de sus, incat nu mai reusea sa ajunga la el. Visa la momentul cand, poate, vreodata, ar putea fi si el la fel de nemaipomenit si de grozav!
Intre timp insa, il tot incerca pe Suflet cu tot felul de jocuri, care mai de care mai istovitoare. Bunaoara, daca Suflet il sfatuia cu ceva, cu siguranta Slabiciune gasea cel putin zece feluri total diferite si chiar diametral opuse de a face lucrurile. Si asta il facea pe Suflet sa se simta inutil. Simtea ca nu reuseste sa-i ofere nimic din ce isi propunea. Auzise ca Slabiciune avea o prietena, sau chiar doua. Prietene mai aparte, dupa care acesta tanjea, oarecum neimpacat si neimplinit. Una dintre ele era Neputinta. Cealalta era Ispita. Nici una, nici cealalta, nu ar fi putut sa-i apartina vreodata Slabiciunii si tocmai de aceea era nealinat in privinta lor. Erau multe altele in jurul lui Slabiciune, dar fiind prea accesibile, nu-i captau interesul intr-o masura prea mare. Ispita, insa, care apartinea lui Necunoscut, era ca o implinire a tuturor viselor. Mereu alta, intr-o continua reinventare, Ispita nici nu-i apartinea lui Slabiciune, dar nici nu-l parasea definitiv. Multi altii o cunosteau pe Ispita si asupra tuturor avea acelasi efect. Suflet isi facea mari probleme in legatura cu ea. Oricat a incercat sa-l convinga pe Slabiciune de imposibilitatea unei relatii serioase cu Ispita, totul a fost in zadar. Nu putea sa il lase sa se consoleze nici cu Neputinta, desi probabil ca ea ar fi fost de acord sa faca pereche cu Slabiciune. Insa nici ea nu era chiar foarte pe placul Slabiciunii. Nimic nu se putea compara cu Ispita. Suflet le cunostea pe Sinceritate si pe Bunatate, care crescusera practic laolalta cu Slabiciune si care ar fi facut orice, oricare dintre ele, sa fie pereche cu acesta. Insa nici asa nu era de ajuns. Erau multi si multe in jurul lui Slabiciune: Aroganta, Vanitatea, Frica, Scandal, Intriga, dar erau si Curaj, Compasiune, Veselia, Perseverenta, Zambet, Capriciu… multi si foarte diferiti intre ei. Suflet tremura, la propriu, gandindu-se la ce grozavii ar putea sa se intample cand toti se adunau laolalta. Desigur, Suflet intelegea totul dupa cum era construit el insusi; scapa din vedere faptul ca niciodata, niciunul si niciuna dintre numerosii amici ai lui Slabiciune nu erau doar intr-un singur fel; uneori erau mai vizibili unii, alteori altii. Se intampla sa se asocieze intr-un mod in urma caruia realizau lucruri formidabile – au construit-o bunaoara pe Credinta, simbolul convingerii lor in bun si bine – , dupa cum alteori faceau boacane mari, atat de mari incat nu o data, Suflet a trebuit sa faca eforturi serioase pentru a-l salva pe Slabiciune. Si tocmai de aceea era oarecum suparat Suflet. Ajunsese intr-un punct in care vedea doar neajunsurile relatiei lui cu Slabiciune.
Pana cand Slabiciune a plecat.
Si de atunci, ciudat, Suflet nu se simte mai puternic. Se simte mai … putin… sau imputinat… pentru ca Slabiciune a luar cu el nu doar gandul ca s-au dus grijile, a plecat cu tot cu ghidusiile lui, cu intentiile sale uimitoare. Au ramas in urma lui, chezasie sonora, Zambet si Capriciu, conducatorii grupului tumultuos de prieteni, uneori zurbagii. Au ramas langa Suflet, sa il aline. Sa ii arate incontinuu cum lucrurile pot fi si albe si negre dar si colorate viu, in acelasi timp… si sa i-o lase pe Credinta, prietena lor imaginara, de care mai uitau cu totii din cand in cand, dar care ca intotdeauna, la greu, a stat neclintita alaturi de ei.
Plecarea lui Slabiciune i-a afectat pe toti. Au ramas sa-i poarte grija, pentru eternitate, Emotie si Gand. Ei trei sunt, de-acum, cei ce-i apartin nemijlocit lui Suflet, cei ce niciodata nu-l vor parasi, indiferent ce. A fost greu si pentru Fapta si Comportament, greu sa fie ei insisi, darmite sa ramana langa Suflet, neclintiti. Pentru a face fata durerii provocate de disparitia lui Slabiciune, a fost necesar sa se schimbe: au devenit ‘rotunzi’, mai fara colturi.
Si iata cum, in lumina nou creata de suferinta fiecaruia dintre cei ce-l cunoscusera – chiar si numai putin – pe Slabiciune, s-a vazut cum acesta ii atinsese pe toti. Autentic si, de-acum, devastator. Cine si-ar fi inchipuit ca Slabiciune sa fi avut atata forta?!? Si totusi, iata, erau cu totii intr-un punct in care Slabiciune ii invata cum sa fie tari.
Puternici – impreuna, intarit – fiecare.
Suflet o are pe Melancolie. Langa ei, chiar daca departe, cresc Duiosie si Speranta. Si va fi bine. Si este bine. Pentru ca Suflet si Melancolie stiu ca sensul la tot este Iubirea, ai caror templieri sunt – desi intr-un mod atat de diferit.
Isabelle Tenter
Targu-Mures