Psih. Cristina Popov
O tanara fata, de liceu, se indragosteste de un baiat si, in primele saptamani in care se vede cu el, este nespus de fericita, iar el pare sa-i impartaseasca incantarea. Dar, treptat, descopera ca baiatul a inceput sa o ocoleasca, parca se eschiveaza, iar, la un moment dat, il simte cum se plictiseste langa ea. In cele din urma, indepartarea lui duce la despartire, iar fata sufera: pe de o parte, nu mai vrea sa dea ochii cu el la petreceri sau in curtea liceului, caci vederea lui o chinuie; pe de alta, il urmareste pe FaceBook, il urmareste pe furis si la scoala, trage cu urechea la orice cuvintel care se spune despre el, intre colegi. Starea ei interna este rea: l-ar omori mai degraba decat sa-l vada cu o alta, si in acelasi timp nu poate face in asa fel incat sa nu-i mai pese.
Curand, un alt baiat ii da tarcoale. Ea incepe sa fie interesata. Baiatul se poarta cum se purta si celalalt la inceput. „Poate el o sa ma aprecieze!”, isi spune fata, si incep o relatie, in care ea se simte, din nou, minunat. Dupa o vreme, si acest baiat incepe sa se indeparteze; ea retraieste din nou gelozia, furia, raul generalizat de mai inainte. Si i se tot intampla asa: la inceput este iubirea, apoi vine ura. Ea traieste in „compulsia la repetitie„: fata se indreapta spre un om, asteptand sa fie fericita cu acel om, sfarsind prin a fi nefericita si ostila, dar fara sa-i treaca prin cap ca lucrul care ii produce iubirea si care, de asemenea, ii starneste si ura, este necesitatea de a proteja o regiune din fiinta ei. De exemplu: faptul, sentimentul, gandul de a fi frumoasa. Ea a descoperit si a trait repetitiv ciclul iubire-ura, dar inca sufera de o lipsa de cunoastere despre ceea ce traieste.
Ajunsa in terapie, primeste acest feedback de la terapeutul ei: „Ceea ce iti doreai, de fapt, era sa te convingi ca esti frumoasa”. Ideea o surprinde intr-un sens nou, desi barbatii ii spusesera ca este frumoasa. „Dar tu te poti vedea pe tine insati frumoasa?” o intreaba terapeutul. Ea se duce si se mai uita inca o data in oglinda: da, desigur; vede si ea ca este frumoasa; doar face atatea ca sa-si intretina frumusetea. Si plange: vede, dar nu simte ca este frumoasa. De ce este asa?, intreaba ea. In timp, isi raspunde: „Poate pentru ca mama, deprimata, dorindu-si un baiat, nu a putut sa ma vada frumoasa. Poate pentru ca tata, neputand sa-si gestioneze propriile emotii barbatesti, nu a putut nici el sa ma priveasca. Poate ca prietenele, geloase, nu s-au uitat nici ele cu drag. Poate ca baietii, timizi, nu au reusit sa-mi arate cum ma vad. Poate ca eu insami nu am avut curaj sa-mi asum ceea ce imi inchipuiam eu ca decurge din a fi o femeie frumoasa”.
„Iata cate lucruri aflu”, isi spune ea. Terapeutul ii confirma, nepasional, ca ea este, intr-adevar, o femeie frumoasa: vede si el ceea ce vede si ea, in oglinda. Ea simte, la un moment dat, lucrul acesta, ceea ce ii face profund bine. Devine mai relaxata, mai detasata in raport cu cautarea compulsiva de relatii, avand acum timp si energie pentru o multime de alte lucruri interesante. Isi da seama, insa, ca vrea sa inteleaga diferenta dintre „atunci” si „acum”: gandindu-se, realizeaza ca oamenii pe care ii iubea sau ii ura erau vehicule catre o anumita regiune a fiintei ei, la care simtea ca nu are acces, pe care simtea, cronic, ca o pierde, pe care se obisnuise sa o piarda prin contactul cu ceilalti inca de timpuriu. Acum, insa, nu o mai putea pierde, pentru ca o recuperase cu simturile, cu inima si cu intelectul.
Mergand acasa, agale, pe strada, ea se simte acum atat de bine, parca de-a dreptul inaltata deasupra pamantului: frumusetea s-a dovedit a fi un adevar si asta ii face atat de bine. Descopera, astfel, cuvintele-cheie pe care intreaga ei cultura este fondata si isi da seama ca cultura este ceva atat de intim, atat de propriu si de familiar. Gaseste, aici, o bucurie tainica, la care nici macar nu indraznise sa spere, desi obisnuia sa se laude la colegi ca frecventeaza teatre si viziteaza muzee. Si, deodata, asa cum merge ea pe strada, simte ca propria ei frumusete, de care inima si mintea ii sunt pline, sta sa dea pe-afara si ca o depaseste. Brusc, ea insasi o cedeaza, renunta la frumusetea pe care atat de mult se straduise sa o dobandeasca, si atunci totul in jur – copacii, oamenii, strada – se umplu de frumusete, stralucind sub ochii ei. Toate ii par frumoase si bune. „Multumesc”, se simte murmurand in sine, fara cuvinte, „ca ne-ai lasat frumusetea, ca sa ajungem sa pricepem”.
