Psih. Cristina Popov

Motto: „Trubadurul” […] este unic chiar intre lucrarile compozitorului si ale tarii sale. Are o putere tragica, o melancolie tulburatoare, o energie impulsiva si un patos dulce si intens, care nu-si pierde niciodata grandoarea”.

George Bernard Schaw

La opera, pe scena, totul este posibil. Asadar, te astepti ca o melodrama sa intinda coarda rau de tot pentru a-si cuceri, in randul publicului, renumele de a fi cea mai stupida poveste din istoria liricii. „Trubadurul” lui Verdi a reusit sa isi atraga, adesea, o astfel de faima.

Si atunci, ce pornire ma impinge sa spun si eu, inca o data, ciudata poveste?… Nu stiu daca am sa ajung sa inteleg vreodata pana la capat. V-as ruga, insa, sa fiti buni si sa o ascultati.

Se zice ca, odata… la portile unui palat, seful rondului de noapte le alunga somnul jandarmilor cu istorisiri de groaza. Le povesteste felul in care a pierit mezinul contelui De Luna, cu doua decenii in urma. Copilul mic dormea in leagan, cand doica lui a inceput sa urle, sculand in picioare toata casa: o tiganca patrunsese inauntru si-i facea copilului vraji. Au batut-o cu ciomegele si au dat-o afara. Ea pretindea ca voia sa-i ghiceasca mezinului viitorul, dar vai! copilul s-a imbolnavit: plangea de-ti sfasia inima si febra rodea din el. Tatal copilului a ordonat prinderea vrajitoarei si a facut asa incat sa fie arsa pe rug. Dar fiica vrajitoarei a patruns si ea in castel, ca si maica-sa, a furat copilul si l-a ars acolo unde fusese arsa deunazi batrana. Jandarmii au gasit niste oscioare fumegande… Tatal s-a prapadit, curand, de durere: dar, murind, i-a lasat fiului mai mare, actualul conte De Luna, sarcina de a nu inceta sa-si caute fratele.

Auzind povestea despre fratele cel mic al stapanului lor, ostasii exclama: „E timpul s-o trimitem si pe fiica dupa ma-sa in infern!”. – „In infern?” ranjeste seful rondului de noapte. „Ba mai degraba s-o cautati pe-aici, prin imprejurimi: strigoiul vrajitoarei bantuie si ucide oameni nevinovati, ca strajerul de alaltaieri”.

Aflam apoi ca tanarul conte De Luna, care a mostenit numele, titlul, castelul, averea si demnitatile tatalui sau, e rival cu un trubadur, caci amandoi iubesc aceeasi fata. Dupa ce s-au inchis in Occitania concursurile de poezie, din lipsa de fonduri si din cauza razboiului civil, trubadurul s-a prezentat, fara blazon, la un turnir, si a luat premiul intai. Leonora i-a pus pe cap cununa de ierburi. Fata l-a placut pe trubadur, caci el ii canta, ori contele mai mult se rasteste la ea. Ea nu prea stie sa aprecieze lumea dupa ceea ce vede cu ochii, deci nu stie sa pretuiasca nici etichetele armurilor de pe cavaleri. Ii place mai degraba sa asculte nuantele vocilor oamenilor. Noaptea, ea mai confunda siluetele barbatilor, si asta o necajeste. Si Leonora, ca si contele De Luna, asculta, din intuneric, muzica trubadurului: fata simte iubire si mangaiere. Contele – ura si invidie. Gelosi, trubadurul si contele se lupta in gradina: trubadurul il doboara pe conte, dar ii cruta viata, caci o voce din vazduh ii opreste mana si ii spune: „Nu ucide!”. A doua confruntare are loc pe front, unde trubadurul este urmarit de oamenii contelui si lovit pana cand cade inconstient de pe un pod. Cand Leonora afla ca trubadurul a murit pe front, se hotaraste sa se calugareasca: daca nu va mai asculta cantecele lui, macar va asculta psalmi si glasurile ingerilor.

Aflam, de asemenea, ca trubadurul a crescut la satra, in mare saracie, fara tata, cu o mama chinuita de vedenii, hartuita de vocea unei batrane defuncte care ii cere razbunare. Asaltata de voci pretinzatoare si aprige, mama trubadurului isi asmute intruna fiul contra contelui De Luna, in timp ce fiul insusi, in convalescenta dupa ranile incasate, incearca sa-i explice ca si el a auzit o voce in duel, dar lui i-a spus „Nu ucide”. Si totusi, el vrea sa inteleaga de unde atata sete de razbunare la mama lui. Ea ii explica: pentru ca contele De Luna a ars-o pe mama ei pe rug si ea cere razbunare! Ca fiica buna, a incercat sa se razbune: i-a rapit si ea copilul contelui. Dar, cand sa il arunce in foc,… n-a mai stiut ce face… si si-a ars propriul copil. Ingrozit, trubadurul o roaga sa-i clarifice situatia: daca mama lui si-a omorat singurul copil, cine este el, atunci? „Ce vrei, baiete?” se tanguie mama. „Nu stii ca sunt bolnava cu mintea? Fii intelegator!”

Finalul e precipitat de o noua ciocnire intre trubadur si conte, la manastirea unde Leonora tocmai depune juramantul de calugarie. Trubadurul a venit sa-i spuna fetei dragi ca inca traieste. Contele a venit sa o rapeasca. Trubadurul si Leonora se refugiaza intr-un fort, asediati de armata contelui. Un incident incredibil le zadarniceste, insa, apararea: oamenii contelui De Luna o gasesc pe mama trubadurului bantuind prin tabara lor. Ea spune de buna voie a cui mama este. Seful rondului de noapte o recunoaste, dupa douazeci de ani, pe fiica vrajitoarei si striga: „Conte, ea ti-a rapit fratele!”. Indata, trubadurului i se trimite un ultimatum: ori se preda, ori mama lui va arde pe rug. Trubadurul incearca o manevra imposibila si-i cade prizonier contelui. Leonora ii promite, atunci, lui De Luna ca se va culca cu el daca-i cruta viata iubitului ei; insa, nedorind sa plateasca pretul, bea otrava. Nadajduise ca trubadurul va apuca sa fuga inainte ca pe ea sa o ajunga moartea. Dar trubadurul e si el paralizat: nu poate pleca nici fara Leonora, nici fara mama lui, care doarme bustean in carcera. De Luna o gaseste pe Leonora dandu-si duhul in bratele trubadurului si cere omorarea lui imediata. Cand calaul ii reteaza capul, ultimul lui strigat o trezeste pe maica-sa din somn, si ea marturiseste: „Conte, era fratele tau! Esti razbunata, mama.”

*

Daca spectatorul stie de la inceput ca melodrama-i proasta, nu-si mai bate capul sa-i priceapa sensul. Pleaca de la teatru asa cum a venit: multumit de progresul inregistrat de omenire din Evul mediu pana la el. Nu se mai intreaba, de exemplu: dar unde, oare, era mama mezinului contelui atunci cand i l-a furat tiganca? Unde era ea atunci cand bebelusul bolea si plangea, atunci cand l-au cautat prin tot orasul si cand, in sfarsit, s-au gasit niste oscioare calcinate care au fost luate drept oscioarele lui? Spectatorul care stie deja ca melodrama e proasta nu se intreaba nici cum putea seful garzilor sa recunoasca dupa douazeci de ani o femeie atat de putin remarcabila incat, in ziua fatala, trecuse pe langa el neobservata cu copilul contelui in brate.

Eu, insa, am luat de buna povestea. Am luat de bun chiar si delirul tigancii: am crezut-o pe cuvant ca nu stie sa spuna cine e trubadurul, fiul ei sau fiul contelui. Pentru ca, probabil, era si fiul ei, si fiul contelui: il facusera impreuna. Doar ca acesta era tocmai gandul pe care ea nu il putea suporta. Asa se explica si de ce putea umbla ea prin castel, cu copilul in brate, fara a trezi suspiciuni in gardieni. Atunci, asa-numita „vrajitoare” era chiar bunica baiatului, care venea cu jucarii pe langa leagan si pe care tatal lui a batut-o, intr-o zi, pana a omorat-o. Parintii copilului aveau, asadar, de ce sa se urasca si, atunci cand mama il vedea pe baiat cum seamana cu taica-sau, aproape ca nu il mai putea iubi; ca si cum nu mai era feciorul ei, ci fiul contelui.

Trubadurul este un copil nascut in ura dintre parinti; in intoleranta dintre familiile lor; in problemele create de culoarea pielii unuia sau a altuia; in inegalitatea lor de statut, de drepturi, de bani si de educatie; in impulsivitatea lor scapata din frau. El este intr-adevar taiat in doua: dar nu de sabia unui calau, ci de fiecare dintre conflictele ivite intre parintii lui. El nu stie cine ii este tata, fiindca mama lui nu a putut trai langa un sot. Nu stie cum sa gaseasca adevarul despre sine, fiindca tatal sau nu a fost nici garantul ordinii, nici glasul ratiunii. Nu stie de ce lupta in lupta in care s-a trezit impins, nu stie nici de ce bratul, inima si mintea lui actioneaza, uneori, atat de contradictoriu, incat parca nici nu-i apartin lui insusi.

Sansa de vindecare apare prin Leonora. Ea priveste, cu ochii, catre lume, dar cu urechile asculta interiorul lucrurilor. In lumea exterioara ea se orienteaza prost si, de aceea, lumea o tulbura si o face sa greseasca. In interior, distinge mai bine: stie ce iubeste si stie ce o revolta. In opozitie cu ea, contele De Luna, cel care dispune de recunoastere prin titluri si distinctii, pare incapabil sa mai distinga ceva clar cand vine vorba despre oameni. Nu-si vede fratele nici atunci cand el ii striga in fata „Recunoaste-ma!” si-si scoate viziera de pe chip. Contele e in stare sa ordone taierea capului care poarta propriului sau chip, pentru ca-l vede imbracat in haine diferite.

Vocea trubadurului, pe care Leonora o poate indragi, este o intrebare deschisa: cine sunt eu? Contele, in schimb, se teme de acea voce, caci lui ii trebuie certitudini, nu intrebari: el are un buletin de identitate, dar nu un glas.

De-a lungul intregii opere, ne bantuie prezenta focului care mistuie totul. Flacara rugului. Arsita febrei. Jarul patimii sexuale. Scanteia furiei. Parjolul urii. Arsura otravii. Scrumul mintii. Lumea trubadurului este o lume in care legaturile au ars, iar iubirea s-a prefacut in cenusa. („Vibrau scantei de vis… noian de negru; carbonizat, amorul fumega” – scrie un alt trubadur).

Nu cred ca este cu totul lipsit de sens sa ii privesc pe Leonora si pe trubadur drept unul si acelasi copil: Leonora este partea care se poate detasa de suferinta, care-l vede din afara pe copilul ranit si care vrea atat de mult sa il salveze. Trubadurul este simtirea pura, rana deschisa, vocea durerii. Nu cred ca e lipsit de sens, de asemenea, sa-i vad pe trubadur si pe tanarul conte De Luna drept unul si acelasi copil: ei reprezinta doua alegeri diferite sub impactul aceleiasi scindari: unul a salvat forma, uzantele, golindu-se de simtire si de umanitate; celalalt a conservat o autenticitate dureroasa, ramanand un exilat pe care lumea nu il poate atinge.

In lume stranie a „Trubadurului” rareori simti ca pui piciorul pe pamant solid: toate locurile prin care trec personajele sau cele in care isi dau ele intalnire sunt suspendate din timp si din istorie: sunt ca niste figuri incremenite, rotite izolate din sistem, invartindu-se repetitiv in gol, intr-un spatiu inchis. Aici, un susur halucinatoriu urca iarasi intr-o femeie tulburata. Dincolo, cade iarasi barda unui calau. Ego-ul unui caracter slab se inflameaza iarasi cu impresii pe care nu le poate trai autentic. Si toate formeaza, in cele din urma, peregrinajul prelungit, abulic, al unui suflet fara casa printr-un intuneric cu scaparari de nebunie.

Dar ceea ce este cu adevarat straniu, dincolo de toate, este faptul ca Verdi a ales sa exprime moartea si melancolia prin cea mai viguroasa muzica imaginabila. In ciuda izolarii dureroase a tablourilor interioare ale dramei, ansamblul muzical emana o seva atat de bogata, incat ne salta si ne usureaza ranile si noua, spectatorilor. De aceea, cum bine se stie in lumea operei, ca sa pui in scena „Trubadurul” iti trebuie, pur si simplu, cele mai bune cinci voci ale lumii. Trebuie sa fii chiar tare ca sa ajungi sa canti frumos o asemenea partitura, fara sa-ti mai sangereze gatul. Dar atunci cand lumea noastra nu mai produce asemenea voci… nu inseamna ca Evul mediu s-a sfarsit: inseamna doar ca rugurile parjolesc de-acum nestanjenit, silentios, in intuneric, inimile si mintile. Este, intr-adevar, o poveste stupida. Dar nu-i vina lui Verdi.

Cristina Popov

Martie 2019