• Self
  • Cui ne adresăm
  • Cum lucrăm
  • Despre terapie
  • Terapie online
  • Echipa
  • Programări
  • Tarife
  • Ateliere
  • Articole
  • Revista
    • Revista 47
    • Revista 46
    • Revista 45
    • Revista 44
    • ARHIVA
      • Revista 43
      • Revista 42
      • Revista 41
      • Revista 40
      • Revista 39
      • Revista 38
      • Revista 37
      • Revista 36
      • Revista 35
      • Revista 30
      • Revista 29
      • Revista 28
      • Revista 27
      • Revista 26
      • Revista 25
      • Revista 24
      • Revista 23
      • Revista 22
      • Revista 21
      • Revista 20
      • Revista 19
      • Newsletter 18
      • Newsletter 17
      • Newsletter 16
      • Newsletter 15
      • Newsletter 14
      • Newsletter 13
      • Newsletter 12
      • Newsletter 11
      • Newsletter 10
      • Newsletter 9
      • Newsletter 8
      • Newsletter 7
      • Newsletter 6
      • Newsletter 5
      • Newsletter 4
      • Newsletter 3
      • Newsletter 2
      • Newsletter 1

Posts in category Cristina Popov

Cele trei varste ale solutiei oedipiene



De curand, o discutie de grup intre colegi m-a facut sa ma gandesc, cu mult interes, la relatia lui Oedip cu timpul. Sau, mai exact, la varstele pe care le strabate complexul oedipian in fiecare om.

            Desigur, reflectia imi este marcata de datele propriei copilarii: o indisponibilitate severa a mamei mele de a rezerva un spatiu mental si afectiv in viata ei pentru sot si copii m-a lasat expusa unui tata solicitant emotional si intens, pretentios cu menajarea stimei lui de sine, care ma privea, totodata, drept mama surorii mele mai mici. Un Oedip dat peste cap, ce m-a facut sa joc intr-un alt timp decat colegii mei de generatie.

            Dar care este timpul oedipian, de fapt?

            Copilaria mica este prima varsta: aici, o fetita sau un baietel se acomodeaza cu a fi copilul protejat al parintilor, indreptatit sa primeasca dragoste si atentie, resurse de trai, timp de joaca, armonie si stabilitate in camin, echilibru afectiv si educatie din partea ambilor parinti. Acestea ii sunt acordate, in mod ideal, fara sa i se ceara sa satisfaca nevoile unui parinte, asa incat copilul sa invete ca are voie sa doreasca lucruri pentru sine, sa-si construiasca un viitor sprijinit pe motivatia sa interioara. La aceasta varsta, sexualitatea matura nu este la indemana copilului: ea ii revine cuplului parental, mama si tatal, si reprezinta totodata consensul social de sprijinire in comun a copilului de-a lungul tuturor anilor sai de devenire.

            A doua varsta este cea a tineretii, care aduce posibilitatea asumarii rolului sexual. Daca s-a putut forma, in trecut, in mod liber, o dorinta subiectiva de a face parte dintr-un cuplu si de a da nastere unor copii, este probabil ca tinerii sa vrea sa repete istoria parintilor lor, devenind ei insisi genitori. Acum sexualitatea este la indemana tanarului, care isi inscrie, astfel, in istoria personala, fara putinta de revocare, consecintele sexualitatii sale: copilul tau iti va purta, pe propria-i figura, nasul si sprancenele, tot asa cum va purta gura si obrajii barbatului care te-a fermecat la tinerete.

            Cea de-a treia varsta oedipiana este putin tratata in psihanaliza, desi ar merita un spatiu mai consistent. Ea se refera la a lasa in urma posibilitatea sexualitatii, dupa ce, in prealabil, ai avut acces la ea. Nu ma refer la a inchide accesul la sexualitate in vederea amanarii ei, ca in adolescenta, sau prin reprimarea ei in virtutea unor norme profesionale, nici la ivirea unor invaliditati de ordin fiziologic. Ma refer, mai degraba, la acel „mezzo del cammin di nostra vita” in care ne-am trezit pierduti intr-o infundatura, anxiosi, nemaistiind ce sens au toate. Ma refer, cu alte cuvinte, la criza spirituala, susceptibila sa apara undeva in jur de 30-35 de ani, si care aduce un numar apreciabil de persoane la psihoterapie.

            Referirea lui Dante la Infern, in primele versuri ale “Divinei comedii”, imi incalzeste inima, care altfel tinde sa-mi inghete cand rememorez primii mei pasi prin padurea intunecata: parintii, pana atunci idealizati, criticati, luati ca model sau cel putin temuti ca instante cad, unul dupa celalalt, in infern. Mi-am vazut mama drept Eva cea cazuta, un urlet ingrozitor si fara minte al pantecului ancestral al lumii, unde puiesc toate fiarele pamantului. Mi-am vazut tatal ca pe un zidar sinistru al vietilor noastre, ratacit in raport cu “marele arhitect” si ramas neputincios in ciuda faptului ca a ingropat de vii femeile la temelia casei sale. Sub o asemenea priveliste, propria mea „cladire”, propria mea incercare de a construi ceva, parea sa se naruie si sa se surpe, sa se prabuseasca vertiginos in intuneric.

            Iar eu, din dragoste filiala oarba, incercasem sa repet modelul! Incercasem sa fiu ca si parintii mei!

            Ce-i de facut de-aici?… Neprotejat de visele tineretii, cobori, atunci, in propriul infern: cobori sa vezi istoria lumii, sa vezi cum s-a ajuns pana aici, cautand, in miezul dezastrului, un raspuns, care nu mai poate fi cel al identificarii cu parintii. Oedip porneste acum in pribegie, neavand, deocamdata, nici macar speranta de a fi ridicat candva de un zeu, din crangul luminos de la Colona.

            Asa merge si drama lui Sofocle, spre Colona, daca, desigur, toate actele piesei se joaca la timpul lor. Insa uneori se intampla ca ultimele acte sa se joace inaintea primelor. La mine, piesa a inceput cu mama deja moarta si cu amarnica nevoie de inlocuitor. La pubertate, voiam deja o alta solutie oedipiana: eram in urma celor de varsta mea, fiindca tanjeam sa fiu copil mic, si, simultan, eram inaintea lor, caci perspectivele vietii de familie nu ma mai distrau deloc. A fost la fel in relatiile mele de cuplu, la fel la serviciu si la fel in terapia personala. Voiam sa fiu fetita protejata a unei mamici capabile sa-l tina pe tata la o distanta rezonabila, dar, in acelasi timp, stiam, nemarturisit, ca nu-mi mai ramasese decat o varsta capabila sa trezeasca in mine noul: reflectia, vecinatatea crangului de la Colona.

            Dar drama poate fi data peste cap si in alte feluri: unii evita ultimul act pana cand nu le mai ramane timp sa-l joace. Mai este inca timp, spun ei… medicina moderna face minuni, ramanem tineri. Mai este timp sa-ti schimbi numele, sa-ti schimbi orasul, sa omori Sfinxul inca o data, sa fii erou de la inceput. Mai este timp sa nu recunosti locurile, sa nu citesti povestea, sa nu-ti trebuiasca un zeu in frigul noptii. Cu o mica asigurare pusa deoparte, vei reusi sa mori sub anestezie, memoria nu te va mai deranja nici in surdina. Pana atunci, vei avea tonusul necesar pentru a face legi ale sanatatii, asa incat nici altii sa nu mai fie deranjati de memoria lor. Cu ce te mai afecteaza, in fond, faptul ca piesa a castigat deja lumea, cand poti tu singur sa te arunci in afara ei?

Psih. Cristina Popov

mai 2019

Posted in Calea catre sine

Identificarea proiectiva si intersubiectivitatea



O fabula

Doi oameni mergeau printr-o aceeasi padure. Fiecare se orienta dupa o harta pe care o primise de la ai lui si pe care o mai ajusta, cate putin, cu propria observatie facuta pe teren. Harta unuia dintre ei cuprindea numai drumurile forestiere. Harta celuilalt – numai repartitia faunei si a florei.  

Intr-o zi, cei doi s-au intalnit fata in fata. Unul i-a spus celuilalt: „Aha, tu vii din sud, de pe cararea ce duce pana la lac”.

„Ce tot spui”, zice al doilea, „eu sunt cel ce studiaza ferigile. Iar tu, daca ma uit bine la incaltarile tale, studiezi stejarii”.

„Nu inteleg la ce te referi”, spune cel dintai. „Am fost sa pun pietris pe poteca de la nord, cea care iese catre catun si care-a fost inchisa dupa inundatii. Dar nu pricep de ce nu vrei sa recunosti ca vii din sud.”

„Vin, eu, din sud? De ce spui asa ceva despre mine? Mai degraba, as zice, de ce nu vrei tu sa recunosti ca studiezi stejarii?”

            „Cum nu vii din sud?”, continua celalalt. „Sudul este acolo unde este lacul: luminisul”.

            Specialistul in ferigi incepe sa dea un pic inapoi din fermitatea lui, pentru ca, intr-adevar, ferigile lui se afla intr-un luminis, nu departe de lac. Totusi, ii este greu sa accepte gandul ca el este “un om din sud”: parca i se cere sa se prezinte drept ceva ce el insusi nu stia ca ar fi. Incearca sa-i explice celuilalt punctul lui de vedere: i-a vazut ghetele pline de resturi de frunze de stejar. Nu asa arata ghetele cuiva care lucreaza intre stejari? Replica lui il face si ea, pe celalalt, sa dea un pas inapoi, nesigur pe dreptatea sa absoluta, desi si el se simte, acum, putin instrainat de sine.

            Se poate ca acesti doi calatori sa se supere din cauza sentimentului de alienare la care ii constrange celalalt si sa intrerupa aici conversatia, marcandu-l pe interlocutor drept „antipatic” sau chiar “rau voitor”. Vor spune ca celalalt „a proiectat in ei” lucruri „din el insusi”, fortandu-i sa se comporte ca si cum acele lucruri ar fi fost ale lor proprii: botanistul il forta pe padurarul din nord sa marturiseasca, de exemplu, ca studiaza stejarii! Fiecare va denunta, atunci, dialogul ca fiind „o fantezie din mintea celuilalt”, “o proiectie” prin care, in mod bizar, celalalt l-a silit sa se simta altcineva decat „el insusi”.

            Dar se poate ca ei doi sa fie rezonabili si sa reziste in sentimentul acela de instrainare de sine, sentimentul ca realitatea nu este un lucru chiar atat de clar, si sa accepte, in timp, sacrificarea propriului sentiment identitar, asa incat sa se vada pe sine simultan prin ochii proprii si prin ochii celuilalt. Astfel, ei vor descoperi, la un moment dat, existenta a doua harti diferite: ce uimire! Asadar, fiecare vazuse altceva acasa, avusese alt set de experiente fondatoare, un alt tip de cultura la baza. Le va face placere, atunci, sa-si clarifice, in dialog, aceste diferente initiale ale aruncarii lor in lume. Vor invata, incet, sa traduca descrierile identitare ale celuilalt in propriilor termeni, obtinand o cunoastere noua despre spatiul in care traiesc, de tipul: „ferigile sunt mai numeroase in sudul padurii, iar stejarii in nord”. Desigur, daca va aparea un al treilea, a carui harta contine numai structura minerala a solurilor, o vor lua de la capat, extinzandu-si cunoasterea, dar trecand prin acelasi efort de a suporta alienarea la care ii supune o perspectiva straina asupra propriei lor persoane.

            La un moment dat, vor incepe, ca grup, sa observe si padurea… Padurea care a fost acolo de dinainte de venirea lor si, probabil, va fi acolo si dupa ei. Incep sa isi dea seama ca intreaga lor calatorie prin padure a fost despre a face lumina, prin dialog, in propria lor nestiinta.

Psih. Cristina Popov,

mai 2019

Posted in Eseu Psihanalitic

Procesiune pentru histerectomie: dus – intors



Citind „Kommos”: poemele Iulianei Lungu

Un ganditor la care tin spunea ca obisnuieste sa citeasca o carte incepand cu sfarsitul, ca sa-si dea seama unde duce cartea. I-am urmat sfatul si am inceput cu ultima poezie. Am gasit aceste randuri care, mi s-a parut mie, puteau sa-mi dea o cheie de lectura: „I-am spus fiicei mele: sa te joci curajoasa de-a viata, dus-intors”.

            Dus-intors. Dus-intors. Dus-intors… ii spune unei fete Baba oarba (asa se numeste poezia). Baba oarba… o baba oarba… Versurile mi-au creat neplacere: sentimentul unei repetitii fara salvare: dus-intors; dus-intors…

            Apoi, la sfarsitul poeziei, gasesc din nou: „Dus-intors e jocul, iubita mea!”. Si, de data aceasta, cuvintele mi-au sunat cu totul altfel: n-am mai auzit o repetitie, ci un sens. O directie. Un sens. Am simtit ca, daca este sa fie o cheie, aceasta este cheia. Daca este sa ma pot elibera din aceasta carte, care, asa cum m-a atentionat autoarea si pe mine (si pe voi toti) este scrisa si pentru mine – deci, daca este sa ma pot elibera din aceasta carte, sa ma pot descarcera, aceasta este, probabil, cheia.

*

            Cartea dezvaluie, in mod palpabil, empiric, cum am putea spune, trairile unei femei. In acelasi timp, este o carte despre imposibilitate: imposibilitatea de a da viata lucrurilor care n-au sens. Si aici ma sprijin pe cuvintele autoarei, din prologul acestei noi tragedii antice („antic” in sensul de „long lasting show”, nu de „trecut”):

[…] intensitatea trairilor mele
aparare de:
viata, / autentic, / adevar, / ura de sine.
Devorata si vomitata
m-am simtit mereu,
ingropata de idei nedigerate

            Iata cat de interesanta alaturare: viata unei femei si voma devoratoare, mormantul de ingropaciune al ideilor nedigerate. Ne putem intreba: dar cum devine o femeie mormantul ideilor nedigerate? Devine tocmai in felul in care aici NU se vorbeste despre o femeie. Nu, nu se vorbeste despre o femeie; caci femeia nu exista. Nu are ea insasi sens, inainte de toate. Aici nu se vorbeste despre femeie, ci despre destinul celui menit sa fie groapa refuzului sau neputintei de a gandi a lumii intregi.

            De aici necesitatea histerectomiei, a scoaterii acelui organ care a primit voma neganditului si a facut carcinom. Medicii zic, in aceasta carte: v-am facut ecografie, domnisoara, deci va vedem; si va spunem si ce vedem: carcinom. Dar oare a vazut cineva ceva? Si, daca a vazut si a etichetat: „carcinom”, a si inteles cum s-a ajuns la aceasta jelanie pentru histerectomie?

            Femeia acestei carti este in imposibilitatea de a fi, si nu neaparat ca femeie, ci ca depozitar al neganditului lumii. Este functia de a le recepta pasiv pe cele ce vin peste tine, negandite de altii, lasandu-te totodata in neputinta de a gandi tu insati. Iti ramane la dispozitie un singur gest pentru a te apara de moarte: histerectomia. A face un gol de materie acolo unde a fost un gol de sens. „Moartea nu ne lasa timp de gandire, ne surprinde”, spune autoarea („E ciudat sa fii singur”). Da: moartea poate matura doar lucrurile pentru care nu ne-am lasat timp de reflectie.

            Femeia din aceasta carte are si o biografie: trecutul ei este o fetita nascuta cu o mica menstruatie, venita astfel pe lume, inca de la bun inceput. Ea nu are memoria unei inocente: e nascuta murdara. De ce este asa? Pentru ca, de cate ori s-a intors sa ceara lamurire pentru destinul ei, au intampinat-o figurile celor care au facut-o sa joace… dus-intors; dus-intors… Babele oarbe: bunica Rada, bunica Anica, mama si mumele mumelor, pana la Antigona inapoi. Iata marturia ei: „Scriu povestea asta despre corpul meu astazi, cand lipseste ceva din el. Nascut de corpul perfect neiubit al mamei mele, nascut de corpul perfect neiubit al mamei ei, nascut de corpul perfect neiubit de generatii” („Nora m-a facut sa”). „Blandetea durerii mamei care n-a putut iubi niciodata” („Oda lui Belzebuth”).

            Acum doua milenii si jumatate, a murit Antigona. Acum o jumatate de mileniu, a murit Cordelia. Fiice, surori, iubite care au murit pentru ca au incercat sa gandeasca si pentru ca i-au aratat moartea in fata celui care credea ca are puterea (oricare Creon, oricare Lear…). Dar ele se intorc, pentru ca le putem spune pe nume. Cum ramane, insa, cu cele pe care nu le putem numi, pentru ca nici nu au stiut ca au murit, pentru ca nici nu au stiut ca s-au nascut moarte, pentru ca nici n-au stiut ca, inainte de a incerca sa dea viata, trebuie sa invie, intai, chiar ele? Acestea nu sunt numai femei, in sensul biologic: pot fi copii coplesiti de imprejurari inainte de a avea puterea sa discearna si sa aleaga; pot fi generatii intregi de oameni abrutizati de munca, indobitociti de lipsa de sens a actiunilor lor; pot fi popoare care bantuie prin Mall-uri cu ochii in gol, intrebandu-se cand le va veni randul sa scrie si ele un colt de istorie.

            In toti acestia, intr-o buna zi, se poate trezi un subiect care pare ca n-a fost acolo inainte: el vine sa patrunda si sa umple locul unei histerectomii: el nu este nici penis, nici bebelus, nici ceva ce poate fi introdus cu manusi de chirurg sau obstetrician. Este chipul necunoscut al femininului: un destin pe care nu vrem sa-l gandim; un corp pe care nu stim sa il privim. In momentul in care o vom face, procesiunea pentru histerectomie se va fi intors din drum: inapoi la izvorul vietii, sa isi adape carausii obositi.

Cristina Popov

Ianuarie 2019

Posted in Carti Psi

Cea mai stupida poveste



Psih. Cristina Popov

Motto: „Trubadurul” […] este unic chiar intre lucrarile compozitorului si ale tarii sale. Are o putere tragica, o melancolie tulburatoare, o energie impulsiva si un patos dulce si intens, care nu-si pierde niciodata grandoarea”.

George Bernard Schaw

La opera, pe scena, totul este posibil. Asadar, te astepti ca o melodrama sa intinda coarda rau de tot pentru a-si cuceri, in randul publicului, renumele de a fi cea mai stupida poveste din istoria liricii. „Trubadurul” lui Verdi a reusit sa isi atraga, adesea, o astfel de faima.

Si atunci, ce pornire ma impinge sa spun si eu, inca o data, ciudata poveste?… Nu stiu daca am sa ajung sa inteleg vreodata pana la capat. V-as ruga, insa, sa fiti buni si sa o ascultati.

Se zice ca, odata… la portile unui palat, seful rondului de noapte le alunga somnul jandarmilor cu istorisiri de groaza. Le povesteste felul in care a pierit mezinul contelui De Luna, cu doua decenii in urma. Copilul mic dormea in leagan, cand doica lui a inceput sa urle, sculand in picioare toata casa: o tiganca patrunsese inauntru si-i facea copilului vraji. Au batut-o cu ciomegele si au dat-o afara. Ea pretindea ca voia sa-i ghiceasca mezinului viitorul, dar vai! copilul s-a imbolnavit: plangea de-ti sfasia inima si febra rodea din el. Tatal copilului a ordonat prinderea vrajitoarei si a facut asa incat sa fie arsa pe rug. Dar fiica vrajitoarei a patruns si ea in castel, ca si maica-sa, a furat copilul si l-a ars acolo unde fusese arsa deunazi batrana. Jandarmii au gasit niste oscioare fumegande… Tatal s-a prapadit, curand, de durere: dar, murind, i-a lasat fiului mai mare, actualul conte De Luna, sarcina de a nu inceta sa-si caute fratele.

Auzind povestea despre fratele cel mic al stapanului lor, ostasii exclama: „E timpul s-o trimitem si pe fiica dupa ma-sa in infern!”. – „In infern?” ranjeste seful rondului de noapte. „Ba mai degraba s-o cautati pe-aici, prin imprejurimi: strigoiul vrajitoarei bantuie si ucide oameni nevinovati, ca strajerul de alaltaieri”.

Aflam apoi ca tanarul conte De Luna, care a mostenit numele, titlul, castelul, averea si demnitatile tatalui sau, e rival cu un trubadur, caci amandoi iubesc aceeasi fata. Dupa ce s-au inchis in Occitania concursurile de poezie, din lipsa de fonduri si din cauza razboiului civil, trubadurul s-a prezentat, fara blazon, la un turnir, si a luat premiul intai. Leonora i-a pus pe cap cununa de ierburi. Fata l-a placut pe trubadur, caci el ii canta, ori contele mai mult se rasteste la ea. Ea nu prea stie sa aprecieze lumea dupa ceea ce vede cu ochii, deci nu stie sa pretuiasca nici etichetele armurilor de pe cavaleri. Ii place mai degraba sa asculte nuantele vocilor oamenilor. Noaptea, ea mai confunda siluetele barbatilor, si asta o necajeste. Si Leonora, ca si contele De Luna, asculta, din intuneric, muzica trubadurului: fata simte iubire si mangaiere. Contele – ura si invidie. Gelosi, trubadurul si contele se lupta in gradina: trubadurul il doboara pe conte, dar ii cruta viata, caci o voce din vazduh ii opreste mana si ii spune: „Nu ucide!”. A doua confruntare are loc pe front, unde trubadurul este urmarit de oamenii contelui si lovit pana cand cade inconstient de pe un pod. Cand Leonora afla ca trubadurul a murit pe front, se hotaraste sa se calugareasca: daca nu va mai asculta cantecele lui, macar va asculta psalmi si glasurile ingerilor.

Aflam, de asemenea, ca trubadurul a crescut la satra, in mare saracie, fara tata, cu o mama chinuita de vedenii, hartuita de vocea unei batrane defuncte care ii cere razbunare. Asaltata de voci pretinzatoare si aprige, mama trubadurului isi asmute intruna fiul contra contelui De Luna, in timp ce fiul insusi, in convalescenta dupa ranile incasate, incearca sa-i explice ca si el a auzit o voce in duel, dar lui i-a spus „Nu ucide”. Si totusi, el vrea sa inteleaga de unde atata sete de razbunare la mama lui. Ea ii explica: pentru ca contele De Luna a ars-o pe mama ei pe rug si ea cere razbunare! Ca fiica buna, a incercat sa se razbune: i-a rapit si ea copilul contelui. Dar, cand sa il arunce in foc,… n-a mai stiut ce face… si si-a ars propriul copil. Ingrozit, trubadurul o roaga sa-i clarifice situatia: daca mama lui si-a omorat singurul copil, cine este el, atunci? „Ce vrei, baiete?” se tanguie mama. „Nu stii ca sunt bolnava cu mintea? Fii intelegator!”

Finalul e precipitat de o noua ciocnire intre trubadur si conte, la manastirea unde Leonora tocmai depune juramantul de calugarie. Trubadurul a venit sa-i spuna fetei dragi ca inca traieste. Contele a venit sa o rapeasca. Trubadurul si Leonora se refugiaza intr-un fort, asediati de armata contelui. Un incident incredibil le zadarniceste, insa, apararea: oamenii contelui De Luna o gasesc pe mama trubadurului bantuind prin tabara lor. Ea spune de buna voie a cui mama este. Seful rondului de noapte o recunoaste, dupa douazeci de ani, pe fiica vrajitoarei si striga: „Conte, ea ti-a rapit fratele!”. Indata, trubadurului i se trimite un ultimatum: ori se preda, ori mama lui va arde pe rug. Trubadurul incearca o manevra imposibila si-i cade prizonier contelui. Leonora ii promite, atunci, lui De Luna ca se va culca cu el daca-i cruta viata iubitului ei; insa, nedorind sa plateasca pretul, bea otrava. Nadajduise ca trubadurul va apuca sa fuga inainte ca pe ea sa o ajunga moartea. Dar trubadurul e si el paralizat: nu poate pleca nici fara Leonora, nici fara mama lui, care doarme bustean in carcera. De Luna o gaseste pe Leonora dandu-si duhul in bratele trubadurului si cere omorarea lui imediata. Cand calaul ii reteaza capul, ultimul lui strigat o trezeste pe maica-sa din somn, si ea marturiseste: „Conte, era fratele tau! Esti razbunata, mama.”

*

Daca spectatorul stie de la inceput ca melodrama-i proasta, nu-si mai bate capul sa-i priceapa sensul. Pleaca de la teatru asa cum a venit: multumit de progresul inregistrat de omenire din Evul mediu pana la el. Nu se mai intreaba, de exemplu: dar unde, oare, era mama mezinului contelui atunci cand i l-a furat tiganca? Unde era ea atunci cand bebelusul bolea si plangea, atunci cand l-au cautat prin tot orasul si cand, in sfarsit, s-au gasit niste oscioare calcinate care au fost luate drept oscioarele lui? Spectatorul care stie deja ca melodrama e proasta nu se intreaba nici cum putea seful garzilor sa recunoasca dupa douazeci de ani o femeie atat de putin remarcabila incat, in ziua fatala, trecuse pe langa el neobservata cu copilul contelui in brate.

Eu, insa, am luat de buna povestea. Am luat de bun chiar si delirul tigancii: am crezut-o pe cuvant ca nu stie sa spuna cine e trubadurul, fiul ei sau fiul contelui. Pentru ca, probabil, era si fiul ei, si fiul contelui: il facusera impreuna. Doar ca acesta era tocmai gandul pe care ea nu il putea suporta. Asa se explica si de ce putea umbla ea prin castel, cu copilul in brate, fara a trezi suspiciuni in gardieni. Atunci, asa-numita „vrajitoare” era chiar bunica baiatului, care venea cu jucarii pe langa leagan si pe care tatal lui a batut-o, intr-o zi, pana a omorat-o. Parintii copilului aveau, asadar, de ce sa se urasca si, atunci cand mama il vedea pe baiat cum seamana cu taica-sau, aproape ca nu il mai putea iubi; ca si cum nu mai era feciorul ei, ci fiul contelui.

Trubadurul este un copil nascut in ura dintre parinti; in intoleranta dintre familiile lor; in problemele create de culoarea pielii unuia sau a altuia; in inegalitatea lor de statut, de drepturi, de bani si de educatie; in impulsivitatea lor scapata din frau. El este intr-adevar taiat in doua: dar nu de sabia unui calau, ci de fiecare dintre conflictele ivite intre parintii lui. El nu stie cine ii este tata, fiindca mama lui nu a putut trai langa un sot. Nu stie cum sa gaseasca adevarul despre sine, fiindca tatal sau nu a fost nici garantul ordinii, nici glasul ratiunii. Nu stie de ce lupta in lupta in care s-a trezit impins, nu stie nici de ce bratul, inima si mintea lui actioneaza, uneori, atat de contradictoriu, incat parca nici nu-i apartin lui insusi.

Sansa de vindecare apare prin Leonora. Ea priveste, cu ochii, catre lume, dar cu urechile asculta interiorul lucrurilor. In lumea exterioara ea se orienteaza prost si, de aceea, lumea o tulbura si o face sa greseasca. In interior, distinge mai bine: stie ce iubeste si stie ce o revolta. In opozitie cu ea, contele De Luna, cel care dispune de recunoastere prin titluri si distinctii, pare incapabil sa mai distinga ceva clar cand vine vorba despre oameni. Nu-si vede fratele nici atunci cand el ii striga in fata „Recunoaste-ma!” si-si scoate viziera de pe chip. Contele e in stare sa ordone taierea capului care poarta propriului sau chip, pentru ca-l vede imbracat in haine diferite.

Vocea trubadurului, pe care Leonora o poate indragi, este o intrebare deschisa: cine sunt eu? Contele, in schimb, se teme de acea voce, caci lui ii trebuie certitudini, nu intrebari: el are un buletin de identitate, dar nu un glas.

De-a lungul intregii opere, ne bantuie prezenta focului care mistuie totul. Flacara rugului. Arsita febrei. Jarul patimii sexuale. Scanteia furiei. Parjolul urii. Arsura otravii. Scrumul mintii. Lumea trubadurului este o lume in care legaturile au ars, iar iubirea s-a prefacut in cenusa. („Vibrau scantei de vis… noian de negru; carbonizat, amorul fumega” – scrie un alt trubadur).

Nu cred ca este cu totul lipsit de sens sa ii privesc pe Leonora si pe trubadur drept unul si acelasi copil: Leonora este partea care se poate detasa de suferinta, care-l vede din afara pe copilul ranit si care vrea atat de mult sa il salveze. Trubadurul este simtirea pura, rana deschisa, vocea durerii. Nu cred ca e lipsit de sens, de asemenea, sa-i vad pe trubadur si pe tanarul conte De Luna drept unul si acelasi copil: ei reprezinta doua alegeri diferite sub impactul aceleiasi scindari: unul a salvat forma, uzantele, golindu-se de simtire si de umanitate; celalalt a conservat o autenticitate dureroasa, ramanand un exilat pe care lumea nu il poate atinge.

In lume stranie a „Trubadurului” rareori simti ca pui piciorul pe pamant solid: toate locurile prin care trec personajele sau cele in care isi dau ele intalnire sunt suspendate din timp si din istorie: sunt ca niste figuri incremenite, rotite izolate din sistem, invartindu-se repetitiv in gol, intr-un spatiu inchis. Aici, un susur halucinatoriu urca iarasi intr-o femeie tulburata. Dincolo, cade iarasi barda unui calau. Ego-ul unui caracter slab se inflameaza iarasi cu impresii pe care nu le poate trai autentic. Si toate formeaza, in cele din urma, peregrinajul prelungit, abulic, al unui suflet fara casa printr-un intuneric cu scaparari de nebunie.

Dar ceea ce este cu adevarat straniu, dincolo de toate, este faptul ca Verdi a ales sa exprime moartea si melancolia prin cea mai viguroasa muzica imaginabila. In ciuda izolarii dureroase a tablourilor interioare ale dramei, ansamblul muzical emana o seva atat de bogata, incat ne salta si ne usureaza ranile si noua, spectatorilor. De aceea, cum bine se stie in lumea operei, ca sa pui in scena „Trubadurul” iti trebuie, pur si simplu, cele mai bune cinci voci ale lumii. Trebuie sa fii chiar tare ca sa ajungi sa canti frumos o asemenea partitura, fara sa-ti mai sangereze gatul. Dar atunci cand lumea noastra nu mai produce asemenea voci… nu inseamna ca Evul mediu s-a sfarsit: inseamna doar ca rugurile parjolesc de-acum nestanjenit, silentios, in intuneric, inimile si mintile. Este, intr-adevar, o poveste stupida. Dar nu-i vina lui Verdi.

Cristina Popov

Martie 2019

Posted in Psihanaliza aplicata

Iubire, ura, cunoastere – O fabula



Psih. Cristina Popov

 

O tanara fata, de liceu, se indragosteste de un baiat si, in primele saptamani in care se vede cu el, este nespus de fericita, iar el pare sa-i impartaseasca incantarea. Dar, treptat, descopera ca baiatul a inceput sa o ocoleasca, parca se eschiveaza, iar, la un moment dat, il simte cum se plictiseste langa ea. In cele din urma, indepartarea lui duce la despartire, iar fata sufera: pe de o parte, nu mai vrea sa dea ochii cu el la petreceri sau in curtea liceului, caci vederea lui o chinuie; pe de alta, il urmareste pe FaceBook, il urmareste pe furis si la scoala, trage cu urechea la orice cuvintel care se spune despre el, intre colegi. Starea ei interna este rea: l-ar omori mai degraba decat sa-l vada cu o alta, si in acelasi timp nu poate face in asa fel incat sa nu-i mai pese.

Curand, un alt baiat ii da tarcoale. Ea incepe sa fie interesata. Baiatul se poarta cum se purta si celalalt la inceput. „Poate el o sa ma aprecieze!”, isi spune fata, si incep o relatie, in care ea se simte, din nou, minunat. Dupa o vreme, si acest baiat incepe sa se indeparteze; ea retraieste din nou gelozia, furia, raul generalizat de mai inainte. Si i se tot intampla asa: la inceput este iubirea, apoi vine ura. Ea traieste in „compulsia la repetitie„: fata se indreapta spre un om, asteptand sa fie fericita cu acel om, sfarsind prin a fi nefericita si ostila, dar fara sa-i treaca prin cap ca lucrul care ii produce iubirea si care, de asemenea, ii starneste si ura, este necesitatea de a proteja o regiune din fiinta ei. De exemplu: faptul, sentimentul, gandul de a fi frumoasa. Ea a descoperit si a trait repetitiv ciclul iubire-ura, dar inca sufera de o lipsa de cunoastere despre ceea ce traieste.

Ajunsa in terapie, primeste acest feedback de la terapeutul ei: „Ceea ce iti doreai, de fapt, era sa te convingi ca esti frumoasa”. Ideea o surprinde intr-un sens nou, desi barbatii ii spusesera ca este frumoasa. „Dar tu te poti vedea pe tine insati frumoasa?” o intreaba terapeutul. Ea se duce si se mai uita inca o data in oglinda: da, desigur; vede si ea ca este frumoasa; doar face atatea ca sa-si intretina frumusetea. Si plange: vede, dar nu simte ca este frumoasa. De ce este asa?, intreaba ea. In timp, isi raspunde: „Poate pentru ca mama, deprimata, dorindu-si un baiat, nu a putut sa ma vada frumoasa. Poate pentru ca tata, neputand sa-si gestioneze propriile emotii barbatesti, nu a putut nici el sa ma priveasca. Poate ca prietenele, geloase, nu s-au uitat nici ele cu drag. Poate ca baietii, timizi, nu au reusit sa-mi arate cum ma vad. Poate ca eu insami nu am avut curaj sa-mi asum ceea ce imi inchipuiam eu ca decurge din a fi o femeie frumoasa”.

„Iata cate lucruri aflu”, isi spune ea. Terapeutul ii confirma, nepasional, ca ea este, intr-adevar, o femeie frumoasa: vede si el ceea ce vede si ea, in oglinda. Ea simte, la un moment dat, lucrul acesta, ceea ce ii face profund bine. Devine mai relaxata, mai detasata in raport cu cautarea compulsiva de relatii, avand acum timp si energie pentru o multime de alte lucruri interesante. Isi da seama, insa, ca vrea sa inteleaga diferenta dintre „atunci” si „acum”: gandindu-se, realizeaza ca oamenii pe care ii iubea sau ii ura erau vehicule catre o anumita regiune a fiintei ei, la care simtea ca nu are acces, pe care simtea, cronic, ca o pierde, pe care se obisnuise sa o piarda prin contactul cu ceilalti inca de timpuriu. Acum, insa, nu o mai putea pierde, pentru ca o recuperase cu simturile, cu inima si cu intelectul.

Mergand acasa, agale, pe strada, ea se simte acum atat de bine, parca de-a dreptul inaltata deasupra pamantului: frumusetea s-a dovedit a fi un adevar si asta ii face atat de bine. Descopera, astfel, cuvintele-cheie pe care intreaga ei cultura este fondata si isi da seama ca cultura este ceva atat de intim, atat de propriu si de familiar. Gaseste, aici, o bucurie tainica, la care nici macar nu indraznise sa spere, desi obisnuia sa se laude la colegi ca frecventeaza teatre si viziteaza muzee. Si, deodata, asa cum merge ea pe strada, simte ca propria ei frumusete, de care inima si mintea ii sunt pline, sta sa dea pe-afara si ca o depaseste. Brusc, ea insasi o cedeaza, renunta la frumusetea pe care atat de mult se straduise sa o dobandeasca, si atunci totul in jur – copacii, oamenii, strada – se umplu de frumusete, stralucind sub ochii ei. Toate ii par frumoase si bune. „Multumesc”, se simte murmurand in sine, fara cuvinte, „ca ne-ai lasat frumusetea, ca sa ajungem sa pricepem”.

Posted in Calea catre sine
Blog Self

Intr-o lume in care comunicarea devine tot mai mult o negociere iar conversatiile mijloace de a ne arata superioritatea sau de a ne apara de incercarile celorlati de a ne manipula, mai e de mirare ca viata pare o zbatere, o lupta intre a ne mentine independenta si a evita esecul?

— Monica Geana

Newsletter

loader

Abonează-te la revista "Față în Față cu Psihologul"

Termeni si conditii

Pure Line theme by Theme4Press  •  Powered by WordPress Centrul Self