Psih. Cristina Popov

Motto:

„Trubadurul” […] este unic chiar intre lucrarile compozitorului si ale tarii sale. Are o putere tragica, o melancolie tulburatoare, o energie impulsiva si un patos dulce si intens, care nu-si pierde niciodata grandoarea”.

George Bernard Schaw

La opera, pe scena, totul este posibil. Asadar, te astepti ca o melodrama sa intinda coarda rau de tot pentru a-si cuceri, in randul publicului, renumele de a fi cea mai stupida poveste din istoria liricii. „Trubadurul” lui Verdi a reusit sa isi atraga, adesea, o astfel de faima.

Si totusi imi vine sa spun si eu, inca o data, ciudata poveste. Se zice ca… la portile unui palat, seful rondului de noapte le alunga somnul jandarmilor cu povestiri de groaza. Le relateaza felul in care a pierit mezinul contelui De Luna, cu doua decenii in urma. Copilul mic dormea in leagan, cand doica lui a inceput sa urle, sculand in picioare toata casa: o tiganca patrunsese inauntru si-i facea copilului vraji. Au batut-o cu ciomegele si au dat-o afara. Ea pretindea ca voia sa-i ghiceasca mezinului viitorul, dar vai! copilul s-a imbolnavit: plangea de-ti sfasia inima si febra rodea din el. Tatal copilului a ordonat prinderea vrajitoarei si a facut asa incat sa fie arsa pe rug. Dar fiica vrajitoarei a patruns si ea in castel, ca si maica-sa, a furat copilul si l-a ars acolo unde fusese arsa deunazi batrana. Jandarmii au gasit oscioare fumegande de copil. Tatal s-a prapadit, curand, de durere: dar, murind, i-a lasat fiului mai mare, actualul conte De Luna, sarcina de a nu inceta sa-si caute fratele.

Auzind povestea, intregul grup de ostasi exclama: „E timpul s-o trimitem si pe fiica dupa ma-sa in infern!”

Aflam apoi ca tanarul conte De Luna, care a mostenit numele, titlul, castelul, averea si demnitatile tatalui sau, e rival cu un trubadur, caci amandoi iubesc aceeasi fata. Dupa ce s-au inchis in Occitania concursurile de poezie, din lipsa de fonduri si din cauza razboaielor civile, trubadurul s-a prezentat, fara blazon, la un turnir, si a luat premiul intai. Leonora l-a placut pe trubadur, caci el ii canta, ori contele mai mult se rasteste la ea. Ea nu prea stie sa aprecieze lumea dupa ceea ce vede cu ochii, deci nu stie sa pretuiasca nici etichetele armurilor de pe cavaleri. Ii place mai degraba sa asculte nuantele vocilor oamenilor. Noaptea, ea mai confunda siluetele barbatilor, si asta o necajeste. Si Leonora, ca si contele De Luna, asculta, din intuneric, muzica trubadurului: fata simte iubire si mangaiere. Contele – ura si invidie. Gelosi, trubadurul si contele se lupta in gradina: trubadurul il doboara pe conte, dar ii cruta viata, caci o voce din vazduh ii opreste mana si ii spune: „Nu ucide!”. A doua confruntare are loc pe front, unde trubadurul este urmarit de oamenii contelui si lovit pana cand cade inconstient de pe un pod. Cand Leonora afla ca trubadurul a murit pe front, se hotaraste sa se calugareasca: daca nu va mai asculta cantecele trubadurului, macar va asculta psalmi si glasurile ingerilor.

Aflam, de asemenea, ca trubadurul a crescut la satra, in mare saracie, fara tata, cu o mama chinuita de vedenii, hartuita de vocea unei batrane defuncte care ii cere razbunare. Chinuita de voci, mama trubadurului isi asmute intruna fiul contra contelui De Luna, in timp ce fiul insusi, in convalescenta dupa ranile incasate, incearca sa-i explice ca si el a auzit o voce, dar pe el ea l-a oprit de la crima. Si totusi, el vrea sa inteleaga de unde atata sete de razbunare la mama lui. Ea ii explica: pentru ca contele De Luna a ars-o pe mama ei pe rug si ea cere razbunare! Ca fiica buna, a incercat sa se razbune: i-a rapit si ea copilul contelui. Dar, cand sa il arunce in foc,… n-a mai stiut ce face… si si-a ars propriul copil. Ingrozit, trubadurul o roaga sa-i clarifice situatia: daca mama lui si-a omorat singurul copil, cine este el, atunci? „Ce vrei, baiete?” se tanguie mama. „Nu stii ca sunt bolnava cu mintea? Fii intelegator!”

Finalul e precipitat de o noua ciocnire intre trubadur si conte, la manastirea unde Leonora tocmai depune juramantul de calugarie. Trubadurul a venit sa-i spuna fetei dragi ca inca traieste. Contele a venit sa o rapeasca. Trubadurul si Leonora se refugiaza intr-un fort, asediati de armata contelui. Un incident incredibil le zadarniceste, insa, apararea: mama trubadurului e gasita bantuind prin tabara contelui De Luna, unde spune de buna voie a cui mama este. Seful garzilor o recunoaste dupa douazeci de ani si striga: „Conte, ea ti-a rapit fratele!”. Indata, trubadurului i se trimite un ultimatum: ori se preda, ori mama lui va arde pe rug. El incearca o manevra imposibila si-i cade prizonier contelui. Leonora ii promite, atunci, lui De Luna ca se va culca cu el daca-i cruta viata iubitului ei; insa, nedorind sa plateasca pretul, bea otrava. Nadajduise ca trubadurul va apuca sa fuga inainte ca pe ea sa o ajunga moartea. Dar trubadurul e si el paralizat: nu poate pleca nici fara Leonora, nici fara mama lui, care a adormit in carcera. De Luna o gaseste pe Leonora dandu-si duhul in bratele trubadurului si cere omorarea lui imediata. Cand calaul ii reteaza capul, ultimul lui strigat o trezeste pe maica-sa din somn, si ea marturiseste: „Conte, era fratele tau! Esti razbunata, mama.”

*

Daca spectatorul stie de la inceput ca melodrama-i proasta, nu-si pune intrebari care sa-i dea vreun sens. Nu se intreaba, de exemplu, unde era mama fiului contelui atunci cand i l-a furat tiganca, sau cum putea seful garzilor sa recunoasca chiar si dupa douazeci de ani o femeie atat de putin remarcabila incat trecuse pe langa el, neobservata, cu copilul contelui in brate.

Eu, insa, am luat de bun delirul tigancii: am crezut-o pe cuvant ca nu stie sa spuna cine e trubadurul, fiul ei sau fiul contelui. Pentru ca, probabil, era si fiul ei, si fiul contelui – doar ca ea nu putea tolera gandul. Numai asa putuse umbla ea prin castel, cu copilul in brate, fara sa trezeasca suspiciuni in gardieni. Iar asa-numita „vrajitoare” era bunica baiatului, care venea cu jucarii pe langa leagan si pe care tatal lui a batut-o, intr-o zi, pana a omorat-o. Parintii copilului aveau, asadar, de ce sa se urasca si, atunci cand mama il vedea pe baiat cum seamana cu taica-sau, aproape ca nu il mai putea iubi; ca si cum nu mai era feciorul ei, ci fiul contelui.

Trubadurul este un copil nascut in ura dintre parinti; in intoleranta dintre familiile lor; in problemele create de culoarea pielii unuia sau altuia; in inegalitatea lor de statut, de drepturi, de bani si de educatie. El este intr-adevar taiat in doua, dar nu de sabia unui calau, ci de fiecare dintre conflictele ivite intre parintii lui. El nu stie cine ii este tata, fiindca mama lui nu a putut trai langa un sot; nu stie cum sa gaseasca adevarul despre sine, fiindca tatal sau nu e garantul ordinii sau al ratiunii; nu stie de ce lupta in lupta in care s-a trezit impins, nu stie nici de ce bratul, inima si mintea lui actioneaza, uneori, atat de contradictoriu.

Sansa de vindecare apare la Leonora. Ea priveste, cu ochii, catre lume, dar cu urechile asculta interiorul lucrurilor. In lumea exterioara ea se orienteaza prost si, de aceea, lumea o tulbura si o face sa greseasca. In interior, distinge mai bine: stie ce iubeste si stie ce o revolta. In opozitie cu ea, contele De Luna, cel care dispune de recunoastere prin titluri si distinctii, pare incapabil sa mai distinga ceva clar cand vine vorba despre oameni. Nu-si vede fratele nici atunci cand el ii striga in fata „Recunoaste-ma!” si-si scoate viziera de pe chip. Contele e in stare sa ordone taierea capului care poarta propriului sau chip, pentru ca-l vede imbracat in haine diferite.

Vocea trubadurului, pe care Leonora o poate indragi, este o intrebare deschisa: cine sunt eu? Contele, in schimb, se teme de acea voce, caci lui ii trebuie certitudini, nu intrebari: el are un buletin de identitate, dar nu un glas.

De-a lungul intregii opere, simtim prezenta focului care mistuie totul. Flacara rugului. Arsita febrei. Jarul patimii sexuale. Scanteia furiei. Parjolul urii. Arsura otravii. Scrumul mintii. Lumea trubadurului este o lume in care legaturile au ars, iar iubirea s-a prefacut in cenusa. Nu cred ca e cu totul lipsit de sens sa ii privesc pe Leonora si pe trubadur drept unul si acelasi copil: Leonora este partea care se poate detasa de suferinta, care-l vede din afara pe copilul ranit si care vrea atat de mult sa il salveze. Trubadurul este simtirea pura, rana deschisa, vocea durerii. Nu cred ca e lipsit de sens, de asemenea, sa-i vad pe trubadur si pe tanarul conte drept unul si acelasi copil: ei reprezinta doua alegeri diferite sub impactul aceleiasi scindari: unul a salvat forma, uzantele, golindu-se de simtire si de umanitate; celalalt a conservat o autenticitate dureroasa, ramanand un exilat pe care lumea nu il poate atinge.

In lume stranie a „Trubadurului” rareori simti ca pui piciorul pe pamant solid: toate locurile prin care trec personajele sau cele in care isi dau ele intalnire sunt suspendate din timp si din istorie: sunt ca niste figuri incremenite, rotite izolate din sistem, invartindu-se repetitiv in gol, intr-un spatiu inchis. Aici, un susur halucinatoriu urca iarasi intr-o femeie tulburata. Dincolo, cade iarasi barda unui calau. Ego-ul unui caracter slab se inflameaza iarasi cu impresii pe care nu le poate trai autentic. Si toate formeaza, in cele din urma, peregrinajul prelungit, abulic, al unui suflet fara casa printr-un intuneric cu scaparari de nebunie. Dar ceea ce este foarte straniu, dincolo de toate, este faptul ca Verdi a ales sa exprime moartea si melancolia prin cea mai viguroasa muzica imaginabila si ca, in ciuda izolarii dureroase a tablourilor interioare, ansamblul emana o seva atat de bogata, incat ne salta si ne usureaza ranile si noua, celor din afara.

Cristina Popov

Ianuarie 2019