Citind “Kommos”: poemele Iulianei Lungu

Un ganditor la care tin spunea ca obisnuieste sa citeasca o carte incepand cu sfarsitul, ca sa-si dea seama unde duce cartea. I-am urmat sfatul si am inceput cu ultima poezie. Am gasit aceste randuri care, mi s-a parut mie, puteau sa-mi dea o cheie de lectura: “I-am spus fiicei mele: sa te joci curajoasa de-a viata, dus-intors”.

            Dus-intors. Dus-intors. Dus-intors… ii spune unei fete Baba oarba (asa se numeste poezia). Baba oarba… o baba oarba… Versurile mi-au creat neplacere: sentimentul unei repetitii fara salvare: dus-intors; dus-intors…

            Apoi, la sfarsitul poeziei, gasesc din nou: “Dus-intors e jocul, iubita mea!”. Si, de data aceasta, cuvintele mi-au sunat cu totul altfel: n-am mai auzit o repetitie, ci un sens. O directie. Un sens. Am simtit ca, daca este sa fie o cheie, aceasta este cheia. Daca este sa ma pot elibera din aceasta carte, care, asa cum m-a atentionat autoarea si pe mine (si pe voi toti) este scrisa si pentru mine – deci, daca este sa ma pot elibera din aceasta carte, sa ma pot descarcera, aceasta este, probabil, cheia.

*

            Cartea dezvaluie, in mod palpabil, empiric, cum am putea spune, trairile unei femei. In acelasi timp, este o carte despre imposibilitate: imposibilitatea de a da viata lucrurilor care n-au sens. Si aici ma sprijin pe cuvintele autoarei, din prologul acestei noi tragedii antice (“antic” in sensul de “long lasting show”, nu de “trecut”):

[…] intensitatea trairilor mele
aparare de:
viata, / autentic, / adevar, / ura de sine.
Devorata si vomitata
m-am simtit mereu,
ingropata de idei nedigerate

            Iata cat de interesanta alaturare: viata unei femei si voma devoratoare, mormantul de ingropaciune al ideilor nedigerate. Ne putem intreba: dar cum devine o femeie mormantul ideilor nedigerate? Devine tocmai in felul in care aici NU se vorbeste despre o femeie. Nu, nu se vorbeste despre o femeie; caci femeia nu exista. Nu are ea insasi sens, inainte de toate. Aici nu se vorbeste despre femeie, ci despre destinul celui menit sa fie groapa refuzului sau neputintei de a gandi a lumii intregi.

            De aici necesitatea histerectomiei, a scoaterii acelui organ care a primit voma neganditului si a facut carcinom. Medicii zic, in aceasta carte: v-am facut ecografie, domnisoara, deci va vedem; si va spunem si ce vedem: carcinom. Dar oare a vazut cineva ceva? Si, daca a vazut si a etichetat: “carcinom”, a si inteles cum s-a ajuns la aceasta jelanie pentru histerectomie?

            Femeia acestei carti este in imposibilitatea de a fi, si nu neaparat ca femeie, ci ca depozitar al neganditului lumii. Este functia de a le recepta pasiv pe cele ce vin peste tine, negandite de altii, lasandu-te totodata in neputinta de a gandi tu insati. Iti ramane la dispozitie un singur gest pentru a te apara de moarte: histerectomia. A face un gol de materie acolo unde a fost un gol de sens. “Moartea nu ne lasa timp de gandire, ne surprinde”, spune autoarea (“E ciudat sa fii singur”). Da: moartea poate matura doar lucrurile pentru care nu ne-am lasat timp de reflectie.

            Femeia din aceasta carte are si o biografie: trecutul ei este o fetita nascuta cu o mica menstruatie, venita astfel pe lume, inca de la bun inceput. Ea nu are memoria unei inocente: e nascuta murdara. De ce este asa? Pentru ca, de cate ori s-a intors sa ceara lamurire pentru destinul ei, au intampinat-o figurile celor care au facut-o sa joace… dus-intors; dus-intors… Babele oarbe: bunica Rada, bunica Anica, mama si mumele mumelor, pana la Antigona inapoi. Iata marturia ei: “Scriu povestea asta despre corpul meu astazi, cand lipseste ceva din el. Nascut de corpul perfect neiubit al mamei mele, nascut de corpul perfect neiubit al mamei ei, nascut de corpul perfect neiubit de generatii” (“Nora m-a facut sa”). “Blandetea durerii mamei care n-a putut iubi niciodata” (“Oda lui Belzebuth”).

            Acum doua milenii si jumatate, a murit Antigona. Acum o jumatate de mileniu, a murit Cordelia. Fiice, surori, iubite care au murit pentru ca au incercat sa gandeasca si pentru ca i-au aratat moartea in fata celui care credea ca are puterea (oricare Creon, oricare Lear…). Dar ele se intorc, pentru ca le putem spune pe nume. Cum ramane, insa, cu cele pe care nu le putem numi, pentru ca nici nu au stiut ca au murit, pentru ca nici nu au stiut ca s-au nascut moarte, pentru ca nici n-au stiut ca, inainte de a incerca sa dea viata, trebuie sa invie, intai, chiar ele? Acestea nu sunt numai femei, in sensul biologic: pot fi copii coplesiti de imprejurari inainte de a avea puterea sa discearna si sa aleaga; pot fi generatii intregi de oameni abrutizati de munca, indobitociti de lipsa de sens a actiunilor lor; pot fi popoare care bantuie prin Mall-uri cu ochii in gol, intrebandu-se cand le va veni randul sa scrie si ele un colt de istorie.

            In toti acestia, intr-o buna zi, se poate trezi un subiect care pare ca n-a fost acolo inainte: el vine sa patrunda si sa umple locul unei histerectomii: el nu este nici penis, nici bebelus, nici ceva ce poate fi introdus cu manusi de chirurg sau obstetrician. Este chipul necunoscut al femininului: un destin pe care nu vrem sa-l gandim; un corp pe care nu stim sa il privim. In momentul in care o vom face, procesiunea pentru histerectomie se va fi intors din drum: inapoi la izvorul vietii, sa isi adape carausii obositi.

Cristina Popov

Ianuarie 2019