Corneliu Irimia

In acest articol vom vorbi despre cei care s-au simtit, in copilarie, parasiti de parintii lor (chiar daca acestia erau prezenti fizic) sau despre cei care au fost abuzati, fizic sau emotional, de acestia. Acestor oameni le va fi greu, bineinteles, sa se simta iubiti de parintele lor. Nu au putut sa protesteze in fata tatalui sau a mamei. Ce ar fi putut face ei, care erau doar niste copii? Oricum erau prea fericiti in momentele in care lucrurile pareau ca merg bine pentru a putea sa le mai reproseze ceva, ar fi stricat acele clipe; iar parintii s-ar fi putut supara si nu i-ar mai fi dat nici putinul pe care il dadeau de obicei.

Fostul copil a ajuns sa ingroape, adanc, resentimentele in sine insusi. Lumea sa interna a devenit un loc in care a ingropat tot ce ar fi putut sa ii strige parintelui, toate acuzatiile, toate esecurile pe care le-a avut si pe care le-a atribuit absentei unui sprijin, a unui adult puternic care sa ii descrie viata, sa ii ofere solutii in momentele dificile.

Fiicei, fiului ii lipseste, astfel, un manual de utilizare al parintelui. „Tata / mama mi-a facut asta!”, a fost un gand ce aparea mereu si care, chiar daca l-a inceput a putut avea valoarea lui de adevar, s-a transformat, cu timpul, intr-o credinta disproportionata, l-a facut pe copil sa se auto-defineasca ca fiind o victima; o victima a tatalui, a mamei, la inceput, apoi a colegilor de clasa, apoi a prietenilor, apoi a prietenelor, a colegilor de munca. „Eu sunt un om bun si asta pentru ca sunt o victima, ei sunt rai pentru ca sunt agresorii mei. Eu nu am facut niciodata nici un rau!” (a se citi: „am tinut in mine violenta ce era destinata parintilor!”). „Si cum sunt rasplatit acum? Ce mi se intampla este din vina celorlalti si nu a mea”.

Resentimentul se intinde ca o boala de piele, ii invadeaza mintea si sentimentele tot mai mult, il crispeaza, il fac sa devina tot mai rigid. El va crede ca are, intotdeauna, dreptate. Victima se vede pe sine ca fiind, intotdeauna, personajul nobil. Celalalt, cel indiferent, cel rau, este cel care isi va primi pedeapsa, mai devreme sau mai tarziu, se gandeste cel nedreptatit.

Cand cineva se considera, repetitiv, o victima, el se prezinta ca fiind vag neputincios fata de celalalt, dar si ca avand avantajul de a-l pedepsi pe asupritor, dialogand in minte cu el, aruncandu-i vorbe grele, imaginand pedepse lente, inchipuind accidente de sorginte divina care ar curata planeta de prezenta lui indezirabila.

Victima are mereu sange albastru, ea supravietuieste printr-un narcisism moral, isi trage satisfactiile din nobletea construita pe ura fata (de unul) din parinti. Exista si o anume rigiditate deoarece a acuza permanent – chiar fara a fi constient de aceasta – a transforma reprosul intr-o melodie de fond a existentei, iti poate transforma mintea si corpul intr-un camp de batalie cu celalalt. Timpul trece, anii curg, personajul negativ ramane acelasi, iar victima ramane, datorita acestui fapt, si ea, neschimbata, plina de resentiment, fiind una cu acuzatia sa si cu abuzatorul sau.

Din acuzatie isi trage victima seva, puterea, dar si slabiciunea. Cel ce acuza este cel care se simte puternic, el este judecatorul, este procurorul ce se prezinta pe sine ca fiind mai presus de acuzat. Dar acuzatorul ramane fixat de celalalt, isi dedica viata acestui proces tacut, insidios dar permanent. Acuzatul, de cele mai multe ori, nu stie nimic din toate acestea dar victima stie totul pentru ca a intors „cazul”, obsesiv, pe toate partile. Victima se transforma intr-o persoana care isi gaseste o satisfactie secreta in a trai intr-o continua acuzatie. Lumea se ingusteaza, se transforma intr-o simpla si trista sala de tribunal, dar care, insa, iti da o anume siguranta calduta, un  loc cunoscut in care poti fantasma ca il controlezi pe celalalt in intregime.

Care este beneficiul de a ramane intr-o relatie de victima – agresor? Poate nevoia de a ramane in timpul si in locul initial, acolo unde totul a inceput? Exista speranta de a relua lucrurile dar, de data aceasta altfel, reparator, mai aproape de propriile sperante? Revenind la situatia veche poti spera ca celalalt isi va da seama ca a gresit, va regreta si isi va cere iertare pentru ce a facut.

Cine ajunge sa se imbolnaveasca din cauza acestui proces continuu? Acuzatorul sau acuzatul? Raspunsul este simplu: cel care este si judecatorul si executorul, cel care da pedeapsa si o si pune in aplicare (macar in imaginatie). Senzatia de neputinta se transforma, astfel, in cea de atot-puternicie. Care este, insa, pretul platit? Viata devine un cerc mortifer. Daca il tii de guler, simbolic, cu forta, permanent, pe celalalt, corpul incepe sa  iti fie crispat pentru ca celalalt „sa nu iti scape”. Corpul, celulele, organele incep sa functioneze in „regimul de lupta”, iar relaxarea devine un lux. Bolile isi gasesc usor un teren de desfasurare intr-un organism slabit de puterea obsesiva a resentimentului.

Unde poate gasi victima imboldul sanatos de a-l elibera pe celalalt pentru a se elibera pe sine? De a nu mai fi sclavul aceluia, umbra lui? Cum poate alege sanatos intre a avea dreptate si a supravietui? Este de gasit, in acelasi timp, si raspunsul la o intrebare dificila. Acuzatorul se poate intreba: „Daca nu mai sunt victima, atunci ce sunt?”

Victima isi face siesi un serviciu daca se elibereaza de incordarea extrema, psihica si fizica,  pe care o practica. Ceilalti oameni pot deveni, astfel, pentru el, o resursa eliberatoare, o resursa pentru sine, pentru viata.