De multe ori ascult oameni care traiesc un permanent sentiment de nemultumire, pentru ca nu au ajuns inca unde si-ar dori- pe plan personal, profesional, social etc. Ma refer acum, la acele cazuri in care respectivii isi dau seama ca nu se afla intr-o situatie neaparat rea. Ceea ce o face „rea”, este doar faptul ca ar putea fi mai buna. Constiinta acestui „mai bine”, uneori poate nici macar foarte clar definit, sau necorelat la costurile pe care le-ar presupune, face loc unei dorinte nesecate, de a-l „atinge”. Si oricat inainteaza ei, acest „mai bine” este tot timpul cu un pas inainte. Nu este vorba doar de o directie, de o dorinta naturala de inbunatatire. Asta ar fi ceva constructiv. Este o dorinta atat de mare si zgomotoasa, incat  acopera tot orizontul, ii face sa nu mai aprecieze ceea ce au, sa puna in permanenta standarde mai mari si tot mai mari, sa se simta apoi prost ca nu le ating si sa fie ingrijorati ca nu vor reusi niciodata. Uite asa, se strecoara incet sentimentul de insuficienta, de lipsa, de neajuns. Din pacate, adesea asta se traduce intr-o voce interioara care spune permanent: „Puteam (sa fac, sa am etc.) mai bine si mai mult! Nu am reusit, deci nu sunt indeajuns de bun.”. Astfel, sunt afectate chiar imaginea de sine si increderea in propria persoana.

Intr-un fel, probabil cu totii cautam adesea perfectiunea, acea completitudine care sa ne redea paradisul pierdut. O cautam in dorinta de a avea partenerul ideal, servicul perfect, vacanta de vis, corpul de revista si lista poate continua. Sigur, spunem ca nu suntem exagerat de pretentiosi, vrem doar “mai bine” sau „mai mult”. Doar nu o sa vrem mai rau si mai putin, nu? Insa „mai bine” catre ce? Catre un bine care poate fi atins si de care ne putem bucura, sau catre un ideal din mintea noastra, care in realitate este de neatins?

Nu este ceva rau in a tinde catre mai bine, atata vreme insa cat nu facem din asta o obligatie, cat nu esuam in a fi recunoscatori pentru ceea ce avem deja, cat apreciem prezentul, asa imperfect cum este. Daca nu reusim asta, ne condamnam de fapt la o vesnica nemultumire si frustrare, pana ce lucrurile vor fi exact-dar exact!- cum vrem noi. Iar daca asta nu se intampla, ramanem prinsi in suferinta.

Inainte sa ne aruncam inainte catre a dori perfecțiunea, ar fi bine poate sa ne intrebam ce inseamna aceasta. Inseamna acea situatie ideala, in care exista totul, deplinul, in care este un echilibru perfect. Mai bine nu se poate si in sfarsit suntem si noi multumiti. Intr-o asfel de situatie insa, orice modificare, orice schimbare ar insemna un „mai putin”, stricarea perfectiunii. Astfel, perfectiunea inseamna de fapt incremenire, lipsa oricarei miscari, dorinte, evolutii. Inseama lipsa vietii, asa cum este ea, cu suisuri, coborsursuri, posibilitatea de a te deschide, inclusiv- paradoxal poate- de a deveni mai bun.

Sa iti doresti prea mult perfectiune, inseamna sa reduci toate posibilitățile vietii la una singura: cea ideală (si care de obicei nu se intampla). Nu mai spun, cat de usor ne scapa faptul ca, ceea ce ne dorim cu ardoare, poate avea si „efecte secundare” nedorite, pe care preferam sa le ignoram.

In distanta intre ceea ce este si ceea ce ne dorim, in aceasta evidenta imperfectiune, sta posibilitatea cresterii noastre. Suntem chemati sa umplem acesta diferenta de potential, prin a lucra cu propria persoana, prin a integra, prin a ne transforma, prin a fi creatori, ai nostrii si ai vietii noastre. Imperfectiunea si dorinta de a schimba ceva, genereaza o forta motrica. Dar ne putem folosi cu adevarat de ea, daca privim catre imperfectiune cu indulgenta si realizam ca este doar un mijloc care ne pune in miscare, nu un dusman de anihilat. Daca reusim sa o acceptam ca pe un partener in dansul vietii si sa o tratam din perspectiva corecta, va fi cu adevarat o poarta catre „mai bine”. Daca vrem sa o eradicam, ne vom lupta cu morile de vant, fara sa intelegem lupta dusa.

Asadar, poate singura „perfectiune” pe care ne este dat sa o atingem, nu este totusi acea situatie ideala, pe care o credem noi, ci starea care se creeaza inauntrul nostru atunci cand trăim, inglobam si acceptăm toate micile imperfectiuni ale vietii, ale celorlalți si ale noastre.