Psih. Mihaela Apostol

Vreau sa scriu. Am cadrul prielnic, subiectul pregatit, sufletul deschis. In introducerea textului, la inceputul paginii, simbolurile se aseaza timid, incercand parca sa se acomodeze cu spatiul si sa stabileasca o relatie, ele intre ele. Incep folosind propozitii scurte pentru structura textului, doar pentru a fi sigura ca nu omit vreo idee. Continui cu o oarecare retinere la gandul ca fiecare propozitie este neterminata, dar ma scuz cuvintelor si le promit ca revin asupra lor pentru a le incarca de semnificatie, imbracandu-le ulterior in dantele si volane.

Destul ca nu am suficient timp pentru a ma lasa purtata de vise pe taramul indepartat al povestilor. Destul ca nu am suficiente momente in care trairile sa patrunda suficient de adanc in fiecare particula a spatiului meu intim. Destul ca nu am suficient har sa surprind aceasta dinamica a vibratiilor care-mi modifica starile. Destul ca nu am suficiente mecanisme la indemana pentru a exprima macar pe aproape ceea ce aceste miscari nasc in mine. Cum as putea sa curm curgerea cuvintelor? E ca si cum as intrerupe fluxul senzatiilor.  Economia slovei aduce mutilarea cuvantului si astfel transfigurarea mesajului, saracirea si deformarea trairii. Asadar, cel mai apropiat sufletului meu este cuvantul; cuvantul scris.

Scrierea nu ar trebui sa tina cont de reguli-interne sau externe-, conditionari, ci doar de simtire. De aceea, nu o poti realiza decat daca iubesti fiecare curba, fiecare liniuta, fiecare punct, fiecare spatiu liber, chiar. Fiecare in parte are propria semnificatie ce naste o senzatie, iar combinatia dintre ele poate provoca o valtoare de emotii.

Cuvantul, acest simbol plin de sens, este o incercare nereusita si timida de a reda trairea. Cu toate acestea, nu ma pot indeparta de el. Este singura legatura intre stare si arta de a o exprima. Nu-i pot minimaliza valoarea. Altfel intre cele doua ar fi ceva mult mai primitiv: un urlet, un raset, o grimasa. Sau ne putem limita la o exprimare mai putin plastica, insa cuvantul, ales cu grija, poate fi plin de nuante. Cand acesta asigura atata incantare urechii, mintii, sufletului, de ce-ar vrea cineva sa il stalceasca?

Pe masura ce scriu, randurile se umplu de slove si parca, incantate de propria lor infatisare, danseaza-n ritm pe foaia alba, si ma bucur sa le privesc cum se inmultesc sub ochii mei. Simt spiritul lor, stiu ca ele simt ceea ce eu vreau sa exprim, simt ca ma inteleg. Chiar daca sunt doar simboluri ale trairii, ale faptelor, ale cunoasterii, stiu importanta rolului lor. Ele sunt mesagerele manifestarii existentei prin experiente si afecte, din realitate si imaginar, sunt mesagerele trecutului si prezentului  peste un spatiu nelimitat, dar si pentru o perioada de timp nedefinita.

Cu cat sunt mai active si mai vesele cu atat imi dau seama ca sunt mai incarcate de sens. Veselia literelor ma anima si pe mine. Caut sa mentin aceasta stare, observand in acelasi timp ca aducand completari si metafore, acest lucru le incanta si mai tare. Si chiar daca am senzatia ca nu am cuprins intregul in cuvinte, desi am umplut totul de semnificatie si pagina de slove, stiu ca doar impreuna cu cititorul ele pot imbogati experienta, pot inflori cunoasterea.

Cu cat ma apropii de punctul culminant al relatarii,  spectacolul oferit de ele este extraordinar. Parca pagina a luat locul unei scene in care se joaca o piesa, fie ca este vorba despre o drama plina de pasiune in care literele plang si sufera, fie ca este o comedie in care literele rad si se veselesc, ori o piesa romantica, in care acestea iubesc si suspina pline de dor. Atunci cand cuvintele sunt multumite de rolurile lor este un semn ca mesajul a ajuns la ele intreg si suficient de explicit ca sa il poata transmite mai departe intocmai.

Pe ultimul rand observ o oarecare dezordine; un cuvant este retras, iar celelalte sunt alarmate. Incerc sa-mi dau seama ce-i cu el. Observ ca sufera, ca nu se poate exprima, ca atunci cand te poticnesti in a expune o durere sau o bucurie. Recitesc ultima propozitie. Cuvantul este incomplet; ii lipseste o litera. Odata intregit, intra si el in jocul celorlalte si se pierde in multimea semnificatiilor.

Cuvantul este precum un mic corp plin de simboluri, ca si cum ar avea suflet si trup, fara de care nu ar avea viata, ca si cum ar avea cap, trunchi si membre, fara de care corpul ar fi schilodit, ca si cum fiecare slova ar fi o nota muzicala fara de care partitura ar suferi, ca si cum ar fi o farama de emotie fara de care trairea ar fi incompleta, ca si cum s-a nascut sa intregeasca starea pe care incerc sa o redau.

Finalul, gaseste cuvintele toate aliniate, perfect ordonate, formand o imagine clara care manifesta cat mai acurat dimensiunea trairii, sensul intregului text. Iar eu sunt incantata de propria emotie revarsata peste pagini, careia i-am dat viata prin scriere, aruncand-o in lume – lasand in sufletul meu, in locul ei, mai multa intelegere, acceptare, impacare- sperand ca va putea aduce alinare si altora.