Sunt psihoterapeut. Am un cabinet pe strada Tellares. La ora de seara, vine la mine o pacienta: Femeia. Mi s-a prezentat, din prima sedinta, drept “Leonor”: m-a avertizat ca foloseste, autoironic, numele printesei de Asturias, pentru ca suna mai bine decat hegeliana “constiinta feminina, de sclav”, termen deja prea murdarit de marxism. De atunci, in fiecare miercuri seara, vine la cabinet si spune…

 

Leonor: Partenerul meu nu intelege ce mai vreau. Nu intelege ce astept de la el. Nu intelege schimbarile mele de dispozitie. Nu intelege de ce nu-i zic, concret, intotdeauna, ce vreau sa faca, asa incat sa nu-l mai “barai” la cap ulterior ca nu-mi convine ce-a facut; asta include si faptul ca nu-i pot cere “sa ia si el ceva de mancare, ca sa avem si noi diseara”: trebuie sa-i spun exact ce anume vreau sa ia si din ce magazin sa cumpere, pentru a nimeri fara bataie de cap ceea ce vreau eu sa ia. Altfel,… intelegi.

Eu: Altfel,… “e vina ta”.

Leonor: Exact! Si, cand face asta, incep si eu sa-mi ies din fire. Mai rau ma necajesc. “Zi-mi ce vrei si lasa-ma in pace!” striga el la mine. Cum as putea… cum as putea sa-i spun… „Dragul meu, te-ai gandit vreodata ca nu mai vreau de multa vreme, de atat de multa vreme, de la tine,… nimic? Vorbesc si eu, asa… ca sa ne treaca zilele si ca sa nu te las singur. Caci am casa mea, jobul meu, pentru care sunt foarte apreciata, banii mei, anturajul meu, publicatiile mele, merg la cursuri de formare continua, merg la cursuri care privesc hobby-urile mele“… Ultimele doua categorii, apropos, fiind frecventate aproape numai de femei; barbatii nu prea participa la asa ceva. In miezul programului meu, ma gandesc la el si-i dau mesaj,… ii scriu asa, ca sa am un motiv sa-i dau mesaj, caci, daca ii scriu doar “Ce mai faci?” zice “Sunt busy. E urgent?”. Ii scriu, deci: „Ia si tu ceva de mancare, ca sa avem diseara “. Si atunci imi raspunde: “Zi ce vrei sa iau”… Las sa treaca, apoi, vreo jumatate de ora… si-i scriu, ca de obicei: “Lasa, fac eu niste spaghete”. Imi scrie: “ok”. Fleoncanindu-si seara spaghetele, el crede ca relatia noastra continua normal. Daca nu ii raspund asa, daca am avut o zi mai proasta la serviciu, izbucneste: “Nu inteleg ce mai vrei! Esti mereu nemultumita!”

Eu: Cum vine asta,… „dragul meu, te-ai gandit vreodata ca de multa vreme nu mai vreau nimic de la tine?“. Stai cu el de sapte ani… opt ani, aproape. De ce stai cu el, daca, de amar de vreme, nu mai vrei nimic de la el?

Leonor [zambeste spre mine de undeva din abis] Sapte, opt ani, ai spus?… Sapte, opt ani?!… Stau langa el de milenii. Si de vreo doua milenii, cel putin, nu prea mai vreau de la el nimic. Voi, terapeutii, spuneti: femeii ii lipseste ceva; femeia sufera de invidie de penis; din cauza asta, nici nu poti finaliza cu ea o psihanaliza; pe femeie nu o poti multumi niciodata. Dar va intrebati vreodata: nu cumva este exact invers? Poate ca pe femeie nu o poti multumi, intr-o relatie, niciodata, pentru ca tocmai  in relatie te ocupi sa o ranesti mereu.

Eu: Cum asa? Relatiile o ranesc numai pe femeie? Sau crezi ca toate relatiile o ranesc pe femeie?

Leonor: Nu. Nu asta am vrut sa spun. Nu m-ai ascultat. De ce mi se pare ca trebuie sa ma straduiesc sa iti justific tie, cu atata efort, ceea ce mie mi-e pur si simplu clar? De ce nu pot eu sa tac, si sa astept pana cand o sa te trezesti tu, din fotoliul tau, sa intrebi: “Oops: astazi ea lipseste! Ea a plecat; oare cand si de ce?”… Mda, nu imi vine sa plec chiar asa, fara sa incerc sa lamuresc, cu tine, ce s-a intamplat. Am nevoie sa lamuresc cu tine ce s-a intamplat… de-aia vin aici, sa stii… Ca sa lamuresc ce s-a intamplat nu acum… ci demult… demult… nu mai stiu cand… in vremuri imemoriale… Cand spun asta, uite, vezi? Mi s-a zbarlit pielea pe brat, de parca am solzi. Am si vazut, in coltul ochiului, ceva… aproape aievea… Am vazut ferigi arborescente… si un animal… un monstru… ceva… trebuie sa fi fost… da, cat de penibil! Era, cred, un Stegozaur. Ceva s-a intamplat, se intamplase inca de atunci… si eu, astazi, trebuie sa lamuresc cu tine ce s-a intamplat. Vezi, am facut terapie si, ca urmare, aproape ca ii pot spune concubinului meu: “Draga, ma tem ca nu mai vreau nimic de la tine”. Asta pentru ca am adus, aici, in cabinet, adica in “relatia terapeutica”, whatever… cum spui tu… am adus chintesenta a ceea ce voiam de la el. Chintesenta asta imi cam scapa, insa. Stiu, doar, ca nu pot sa tac, nu pot sa nu incerc sa comunic cu tine intr-un mod mai profund, nu pot sa plec pur si simplu si sa te las!

Eu: Poate ca te temi de asta: sa pleci si sa ma lasi. Nu vrei sa exploram putin teama ta de a pleca? De a nu fi ajuns la… chintesenta?

Leonor [visand, o vreme]: Problema e ca eu nu pot sa ajung la chintesenta. Eu sunt chintesenta. Sunt existenta insasi. Asa cum tu esti mereu un baietel crud care face dezordine in existenta-insasi. Eu nu ajung la chintesenta tot asa cum nu plec nicaieri, caci, intr-un fel, eu sunt pretudindeni. Voi ziceti: „femeia nu conduce masina la fel de bine ca barbatul“. Dar nu vedeti realitatea mai adanca: femeia nu are incotro sa-si conduca “masina”. Pe mine ma ajuta intuitia sa fiu aici, ca si in alta parte, spontan si simultan. In trecut, in trecutul antic, in trecutul preistoric… ca si in prezent. Si sa nu zic mai mult, ceva ce “cercetatorii britanici” inca n-au descoperit. Podurile mele peste spatiu sunt empatia si co-participarea la viata, poduri care ma unesc cu ceilalti. Puntile mele peste timp sunt reveria, imaginatia si gandul, punti cu care imi cunosc stramosii si imi visez urmasii. Nu inteleg lumea voastra, lumea barbatilor. Imi spuneti ca sunt “nepriceputa la tehnica”. Dar eu nu am nevoie de tehnica. Eu sunt nascuta cu competente care ma fac sa nici nu-mi dea prin cap ca este atata nevoie de tehnica. Sunt nascuta cu un apel launtric catre cunoastere: nu inteleg de ce a fost nevoie ca voi sa postulati ivirea unei “epoci scientiste”. Nu inteleg de ce colegii care au fost mereu in urma mea la scoala se ambitioneaza sa capete titluri universitare, pozitii superioare in institute: adica tocmai aceia care, in vacante, uitau pana si gramatica, in timp ce eu, dupa vacante, veneam plina de cunostinte noi, caci, libera de constrangerile scolii, studiasem lumea in ritmul meu alert. Ce-ar trebui sa fac cu titlurile voastre academice? Cu obsesionalitatea voastra de “cercetatori stiintifici”? Sincer, fac un singur lucru: ma holbez ca proasta la ele. Ma holbez fara sa pricep o iota. Va zbateti o viata intreaga ca sa „ajungeti undeva”: sa aveti mai multi bani; sa aveti mai multa putere; sa aveti bicepsul mai lat; sa conduceti masini mai rapide; sa urcati in ierarhie. Eu, femeia, nu pot tine pasul cu voi… si ma dispretuiti pentru asta. Dar stiti de ce nu tin pasul cu voi? Pentru ca mie nu imi vine chiar asa de aprig sa fug de unde sunt. Ma pot multumi cu un salariu mai mic… ma pot multumi cu mai putin decat barbatul, in general… pentru ca am presentimentul ontologic al plenitudinii din mine. Si stii de ce terapia femeii este fara sfarsit? Pentru ca nu eu,… nu eu sunt pacienta. Desi m-ai facut sa cred asta…

Leonor ofteaza, aici, adanc.

Leonor: Diseara nu voi mai gati spaghete. Am o prietena, divortata de curand. Voi innopta la ea. Poate iesim amandoua la o terasa, in parc. Poate vedem un film si ne amuzam pana tarziu in noapte. Daca ma despart de concubinul meu, va trebui sa platim fiecare o chirie separata. Nu prea o sa-mi mai permit sa vin aici de trei ori pe saptamana, platind inclusiv absentele. Nu o sa mai am bani sa-ti platesc terapia. Va trebui sa ti-o platesti singur.

 

Dupa plecarea ei, am ramas in fotoliu. Impresia trupului ei, a rochiei ei verzi, a parului ei delicat parfumat, inca imi umpleau ghivecele radacinilor neuronilor. Am inchis ochii, adulmecand resturile prezentei ei. Stiam cu certitudine ca se va intoarce pentru sedinta urmatoare. Doar eu o creasem: imi scosesem din trup o coasta, pentru asta. Avea sa se linisteasca doar cand aveam sa-i dea eu voie. Si inca nu aveam chef s-o fac.

 

Cristina Popov

Iulie 2019