Psih. Mihai Petro
În momentul în care a întâmpinat trupele sovietice la bariera Colentina – august 1944 – personajul Ceaușescu avea 26 de ani și o experiență de activist ilegalist deloc de neglijat și aproape 7 ani de carceră. Revoluționarul a devenit activist comunist și în anii următori demnitar de partid și de stat.
La scurt timp după această primă apariție publică, delegația comuniștilor a apărut la manifestația din centrul Bucureștiului cu un program de elogiere a URSS. Din balconul Palatului Societății Generale, tânărul Ceaușescu a ținut primul său discurs. „Atunci a intrat Nicolae Ceaușescu, ca politician, în viața publică.”[1]
Simptomatic și deopotrivă emblematic pentru istoria următoarelor decenii, acel debut politic surprins fotografic are o particularitate. La dreapta lui Nicolae Ceaușescu „ […] stătea […] Lenuța Petrescu, care avea să-l însoțească apoi tot drumul vieții […].”[2]
Foto: Miting în Piaţa Universităţii, organizat cu ocazia intrării trupelor sovietice în Bucureşti[3].
În 1965 când s-a instalat în vârful piramidei puterii, Ceaușescu avea 47 de ani. Potrivit relatărilor celor din cartierul Primăverii, era considerat un om care „ține la familie”[4], iar reședința sa avea să găzduiască familia extinsă, respectiv și pe părinții soților Nicolae și Elena.
Cercetătoarea Lavinia Betea, coordonatoare a trilogiei „Viața lui Ceaușescu”, consideră că relația de afectivitate dintre soții Ceaușescu „continuă să fie și astăzi o enigmă. Cei care i-au cunoscut de aproape, vedeau în el un perpetuu îndrăgostit. Ceaușescu nu se sfia să-și declare dragostea față de nevastă […]”[5]. Relatările persoanelor care au observat comportamentele cotidiene ale cuplului ne fac să ne întrebăm dacă ipoteza dependenței emoționale a tovarășului nu ar fi un cifru cu potențial explicativ al relației lor și, totodată, al prezenței tovarășei în parteneriatul puterii. ”El nu putea sta fără Ea”[6], consideră aghiotantul Elenei Ceaușescu. Colonelul Adrian Eugen Cristea, director în Direcţia de Securitate şi Gardă Prezidenţială redă din ceva-ul atipic al legăturii lor afective: “Nicolae Ceauşescu a fost omul care şi-a iubit, fără limite soţia. Chiar mai mult, poate, decât fiinţa omenească obişnuită. El a văzut în ea omul [pe] care se putea baza, omul de încredere, de mare încredere. Acelaşi lucru s-a întâmplat cu ea, [şi] fiind femeie avea nişte simţuri în plus din care îşi dădea seama că ea fără el nu putea să facă nimic”[7].
O posibilă explicație a trăiniciei afectivității dintre soții Ceaușescu este sugerată de dimensiunea paranoidă a personalității lui Nicolae Ceaușescu[8]. Profesorul de psihiatrie Len Sperry consideră că, în spatele atitudinii arogante a profilului paranoid „[…] se află vulnerabilitatea narcisică, sentimente fundamentale de rușine și umilință și o dorință pasivă de dependență”[9]. Psihologul Nancy McWilliams face o paralelă între paranoizi și psihopați și remarcă disponibilitatea crescută a primilor de a trăi și împărtăși sentimentele de iubire și fidelitate: „Datorită orientării lor către probleme de putere și tendinței lor de a se preface, paranoizii au o serie de trăsături comune cu psihopații. O diferență majoră constă în capacitatea lor [a paranoizilor n.n.] de a iubi. Chiar dacă sunt îngroziți de propriile nevoi de dependență și măcinați de suspiciunile cu privire la motivele și intențiile celor la care țin, paranoizii sunt capabili de un atașament profund și de fidelitate prelungită”[10]. Aceeași autoare consideră că, în cazul congruenței valorice și a intuirii capacității de sacrificiu din partea partenerului, individul ce funcționează pe o structurare paranoidă își poate depăși temerile și angoasele funciare implicându-se total devotat: „Dacă un paranoid simte că împărtășiți aceleași valori și că se poate baza pe dumneavostră la greu, nu va mai exista practic nicio limită a capacității sale de devotament și generozitate.”[11]
Istoricul Adrian Cioroianu surprinde raporturile dintre soți în privința încrederii afirmând că: „[…] singura persoană în care Ceauşescu avea încredere nemărginită după mijlocul anilor `70 era Elena Ceauşescu. Pe soţia sa Ceauşescu nu a schimbat-o niciodată în ierarhia de partid, dimpotrivă, soţiei sale i-a dat tot mai multă putere până aceasta a devenit un autentic “Cabinet numărul 2”[12]. Edificator este și gestul politic pe care Ceaușescu l-a făcut cu ocazia ultimei vizite externe –18-20 decembrie 1989 în Iran. În acel moment în care evenimentele din Timișoara se învolburau, liderul român și-a delegat prerogativele decizionale înseși soției sale.
O mărturie a reciprocității afective întâlnim în relatarea maiorului Ion Țecu prezent în garnizoana de la Târgoviște: „În noaptea de 23 spre 24 [decembrie 1989 n.n.], lui i-a fost rău. I s-a umflat abdomenul, nu-l mai încăpea vesta. Atunci am remarcat că cei doi se iubeau foarte mult ca oameni […]. Ea era foarte îngrijorată pentru el. Ea l-a întins pe pat, l-a fricționat, au cerut să doarmă împreună în același pat. Era foarte preocupată de sănătatea lui”[13]. O altă impresie despre cei doi soți aflați între zidurile unității din Târgoviște este a unuia dintre soldații care au executat ordinul de tragere: ”El mai avea cât-decât un aer de demnitate, dar ea …ca o țață. […] Ce mi s-a părut mie mai expresiv este faptul că cei doi s-au iubit cu adevărat. […] să te urmeze necondiționat soția … ce înseamnă această dragoste a lor care a dăinuit totuși până la moarte, până la zid.”[14]
Privind pe întreaga perioadă a existenței cuplului în politică, se poate observa o mișcare de sincronicitate de tipul vaselor comunicante care se produce treptat. Pe măsură ce temerile Cabinetului 1 creșteau și vitalitatea sa politică scădea, avansa, parcă în compensare Cabinetul 2. Pare a exista o complementaritate naturală între cei doi. Elena Ceaușescu – acționând din proprie inițiativă, dar și în întâmpinarea solicitărilor lui – suplimenta acolo unde degringolada psiho–emoțională și biologică a Tovarășului dădea semnale de slăbiciune.
Din postura de cabinet secund, Elena Ceaușescu a participat activ la conservarea puterii politice familiale. Modelul acțional din ipostaza politică nu lasă impresia de distanțare semnificativă față de acela de „slujnică”, de executantă în slujba cuiva sau a ceva. De la îngrijirea unei case boierești – așa cum învățase nu doar din relatările mamei ei, ci și din experiența personală din perioada pubertății –, a trecut în anii maturității la o altfel de îngrijire, aceea a relațiilor de putere a propriei case prezidențiale și a ceea ce unii cercetători numesc construcție politică de factură oligarhică convertită în socialism dinastic.
Luările de poziție sau inițiativele Cabinetului 2 de-a lungul anilor nu lasă impresia că ar intra în coliziune sau opoziție cu cele ale Cabinetul 1. Ele par a avea aceleași constante: intervenții pentru prezervarea și întărirea poziției politice a Tovarășului. Imagini sugestive din arhivele TVR ne prezintă o Tovarășă aflată ”[…] în prezidiu [și care] se uită exact cum se uită un vultur de pradă – îi joacă ochii în cap, când într-o parte când în alta – să-i vadă pe toți cum reacționează”[15].
În ipostaza de „bodyguard oficial, general şi multifuncţional”[16] putem spune că Elena Ceaușescu a depus toate diligențele pentru a-și îndeplini misiunea. O misiune fără conținut strategic sau de viziune și fără a veni mereu cu o consiliere de tipul unui „cap limpede” pentru Cabinetul 1. Și-a jucat astfel impecabil rolul de soție „cerber”[17] care și-a atribuit sau i-au fost atribuite însărcinări unde, cel mai probabil, nu deținea nici expertiza și nici atributele de personalitate necesare. Și le-a asumat, probabil, cu destulă dorință și autoatribuită competență. Deopotrivă, în rolul public, dar și în cel privat, Prima Tovarășă a țării a beneficiat de o largă autonomie și de mijloace de persuadare și influențare acolo unde considera că este în interesul cauzei sale.
Așa cum a protejat dârz și străjerește proprii copii de riscurile abaterilor de la linia convingerilor sale, uneori chiar prin măsuri pe cât de categorice pe atât de îndoielnice sub aspectul rezultatelor pe termen lung, la fel a slujit și puterea politică familială din statutul de om politic. În rolurile asumate, Elena Ceaușescu a acționat adesea cu dozaj minim de discernământ autocritic și dialog cuviincios fiind totodată activate conduite de frivolitate sterilă, disimulare, dispreț cvasi-generalizat și grobianism. Suspiciunea, capriciozitatea și gelozia fac parte din această enumerare[18]. De exemplu, din ipostaza de mamă, dincolo de afecțiunea și grija cu care și-a înconjurat copiii și nepotul răzbate tușa abordării directive, a accentelor consistent intervenționiste și a întâietății autosuficiente atunci când orientările sau deciziile copiilor – deveniți între timp personaje mature – intrau în opoziție cu orizontul valoric, ideologic sau volitiv al mamei lor.
Tovarășul a fost o prezență discretă în postura de tată. Cuvântul decisiv îi revenea Tovarășei[19].
Realitatea din incinta puterii politice a anului 1989 – putere politică comparată cu un „balaur cu două capete”[20] – era simțitor diferită de aceea din 1965, atunci când Nicolae Ceaușescu a preluat funcția de secretar general al P.M.R.; în acei ani Elena Ceaușescu nu exista în peisajul oficial al politicului. Transformarea graduală a R.S.R. în ceea ce istoricul Florin Constantiniu a numit „monarhie comunistă bicefală”[21] s-a fundamentat pe o rarisimă împletitură afectivă a celor doi protagoniști: „O dragoste bolnavă părea să-i fi legat, pe vecie, de la prima lor întâlnire. Nu se încredeau decât unul într-altul. Faraonul și Faraoana – tiranii poporului. […] Un cuplu monstruos care vorbea pe două guri și supraveghea pe două perechi de ochi.”[22]
25 decembrie 1989:
„ […] ea a început să ţipe: „Nicule, Nicule!”, când a văzut zidul din faţă […]. „Nicule, Nicule! Ce fac ăştia cu noi? Ne împuşcă ca pe câini!”, a zis ea. […] Din creierul ei a apucat să mănânce câinele unităţii! Nicolae Ceauşescu a început să cânte Internaţionala. Paraşutistul care ştia că din cauza teroriştilor lui Ceauşescu au murit colegii săi l-a izbit cu pumnul în coaste, l-a înjurat, proiectându-l în faţa pistolului mitralieră. Ultima frază pe care Ceauşescu a auzit-o […] a fost: „Tacă-ţi gura!”[23]
Foto: Ora 14.50, 25 decembrie 1989, executarea soților Ceaușescu în curtea garnizoanei din Târgoviște
Istoria României consemnează o singura femeie condamnată la moarte și executată: Elena Ceaușescu[24].
Psih. Mihai Petro
[1] Lavinia Betea, Cristina Diac, Florin-Răzvan Mihai, Ilarion Țiu, Viaţa lui Ceauşescu.Ucenicul Partidului, Vol. I, Ed. Adevărul, 2012, p.280
[2] Ibidem
[3] Fototeca online a comunismului românesc,
https://fototeca.iiccr.ro/picdetails.php?picid=32204X35X1755
[4] Dumitru Popescu, Cronos autodevorându-se. Panorama răsturnată a mirajului politic. Memorii II, București, Curtea Veche Publishing, 2006, p.147
[5] Lavinia Betea în documentarul – Adevăruri despre trecut: Elena Ceauşescu – faraoana, TVR, 2015
www.youtube.com/watch?v=RrHu-hbDLVg, min.16
[6] Lt. col. Ion Chițoiu în Lavinia Betea, Florin-Răzvan Mihai, Ilarion Țiu, Viața lui Ceaușescu. Tiranul, Vol. III, Ed. Cetatea de Scaun, 2015, p.234
[7] Col. Adrian Eugen Cristea, Mărturiile gărzilor de corp care îl păzeau pe Ceauşescu, România TV, 2014
www.youtube.com/watch?v=aO2dFVyMq1A, min.8
[8] Pentru numerele următoare ale revistei ”Față în Față cu Psihologul” ne propunem o cercetare psihoistorică a profilului de personalitate al lui Nicolae Ceaușescu.
[9] Len Sperry, Tulburările de personalitate din DSM-5, Evaluare, conceptualizare de caz și tratament, Ed. Trei, 2018, p.417
[10] Nancy McWilliams, Diagnosticul psihanalitic. Structuri de personalitate relevate în procesul clinic, Ed. Fundația Generația, 2014, p.258
[11] Ibidem, p.270
[12]Adrian Cioroianu în emisiunea 5 minute de istorie: Ultima “rotaţie a cadrelor”- decembrie 1989, TVR, 2014
www.youtube.com/watch?v=vPSNE9-ofRk
[13] Lavinia Betea, ș.a., op.cit., Vol. III, p.373
[14] Parașutistul Dorin Cârlan, unul dintre cei care a executat foc în Nicolae și Elena Ceaușescu, Mărturii despre execuţia Ceauşeştilor, România TV, n.d.
www.youtube.com/watch?v=2tSeffIBj50&list=PLfcbNtzCgzKcY422hUp_wIY_n6K1ofo2L&index=125, min.3
[15] Emisiunea Ghilea Show – Agenda Elenei Ceaușescu, Televiziunea Arad, 2018
www.youtube.com/watch?v=2fj1cOIp_3E, min.28
[16] Sintagma aparține lui Dumitru Popescu în volumul Cronos autodevorându-se, Memorii, vol.IV, Angoasa putrefacţiei, Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2006, apud, Lavinia Betea,” Stâlpii carierei Elenei Ceauşescu: titlu ştiinţific american, misoginul Bodnăraş şi ,,documentaristul“ Pacepa”, Historia.ro, n.d.
[17] Epitet atribuit de Lavina Betea în emisiunea – Adevăruri despre trecut: Elena Ceauşescu – faraoana, TVR, 2015
www.youtube.com/watch?v=RrHu-hbDLVg, min.2
Lavinia Betea: ”În momentul în care te pomenești proiectată – datorită documentelor și a martorilor – în imediata ei apropiere ai o constatare foarte ciudată: în imediata apropiere Elena Ceaușescu nu este […] malefică și, cum spunea generalul Constantin Olteanu […]: n-a fost nici atât de deșteaptă cât s-a crezut ea, nici atât de proastă cum au făcut-o alții după 1989”. Emisiunea Ghilea Show – Agenda Elenei Ceaușescu, Televiziunea Arad, 2018
www.youtube.com/watch?v=2fj1cOIp_3E, min.2
[18] Adrian Cioroianu: ”S-a spus deseori că Elena Ceaușescu era o femeie deosebit de suspicioasă și de capricioasă, și […] Tovarășa numărul unu a țării putea fi deseori și foarte geloasă, mai ales pe realizările altor soții de demnitari comuniști.”
Emisiunea – 5 minute de istorie – Detalii mai puţin cunoscute din viaţa soţilor Ceauşescu, TVR, 2015
www.youtube.com/watch?v=rNnS_voDkHY
[19] Lavinia Betea, ș.a., op.cit., Vol. III, p.176
[20] Lavinia Betea, Ultimul an din viața Elenei Ceaușescu. Agenda Tovarășei în 1989, Ed. Corint, 2018 p.17
[21] Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997, p.515
[22] Lavinia Betea,ș.a., op.cit., Vol. III, p.234
[23] Idem, “Ceauşescu avea o viziune de pictor naiv asupra politicului, asupra actului decizional. Se încurca în nimicuri” (II), Lavinia Betea (Blog), iunie, 2015
[24] Emisiunea Ghilea Show – Agenda Elenei Ceaușescu, Televiziunea Arad, 2018
Leave A Comment