Daca iti faci timp si vrei sa dai deoparte vălul care face lucrurile neclare

Fragment din jurnalul unei psihoterapii

Un analizand, Razvan, de 35 de ani, un muzician talentat imi spune intr-o sedinta:

Am citit despre o persoana care isi spune ca “este incapabila sa isi exprime sentimentele ascunse”. O rezonanta cu textul citit si o identificare cu ingrijorarea si resemnarea autoarei a dus la descoperirea in mine a unui loc similar. Cuvintele “emotii ascunse” au atins emotii care stateau ascunse in mine asteptand, in acelasi timp, sa fie resimtite. Emotiile au un glas innascut care se aude in mine, dar emotiile ascunse imi sunt necunoscute si au un glas inabusit care cere constant intuitiei mele sa ii fie, in sfarsit, portavoce. In acea zi cererea emotiilor mele ascunse era deosebit de puternica sau poate intuitia mea era eliberata de alte preocupari. Emotii negre, daca este sa le dau o culoare, si pe care le-am localizat undeva in zona din spatele sternului, asteptau, parca, de mult, sa fie observate.

In acest moment, Sinele meu (sau vocea din capul meu care va imita pe dvs., terapeutul meu) mi-a dat un sfat: “Daca iti faci timp, si vrei sa dai deoparte vălul care face lucrurile neclare (neclare pentru a opri suferinta, sa o micsoreze macar) te vei opri mai mult asupra emotiilor ascunse. Imediat mintea, sensibilitatea, intuitia interioara vor incepe sa iti furnizeze asociatii, senzatii, cuvinte,  sentimente si imagini ale persoanelor care au dus la tensiunea interna, la revendicarea insistenta. Va incepe sa se formeze o imagine interioara mai clara, care va capata sens progresiv, pas cu pas!”.

Asa am facut, iar emotiile negre s-au localizat singure in spatele unui stern pe care l-am simtit ca fiind nu doar o simpla parte a corpului, ci ca pe un punct de intersectie intre corp, minte, sentimente si ceea ce se numeste suflet. Negru pentru mine inseamna necunoscut, inseamna ca nu am vrut sa stiu niciodata de aceste emotii pentru ca nu am stiut sa le desfac de acolo. In locul acela virtual din spatele sternului este inmagazinata slabiciunea rusinoasa de a fi supus unor emotii necunoscute, neputinta de a le numi si exprima precum si forta care a mentinut aceasta neputinta si nu a dezvoltat-o intr-o putere catartica. Tot acolo este si neplacerea eului meu de a avea o astfel de constructie in interiorul lui. Eul meu, eu, nu am stiut in ultimii ani ce sa fac mai repede: sa incerc sa inteleg, sa gasesc o solutie acestui tumult sau sa il neg complet, sa il condamn la ne-exprimare? Cea din urma varianta mi-a usurat munca pana acum si mi-a acoperit, in ochii lumii, paralizia rusinoasa data de semnalele sternului. Sau mai bine sa incep sa numesc acest organ virtual: “stern-minte-suflet”? Pentru ca senzatiile pe care le aveam in acea zona a corpului pareau ca vin din toate aceste zone deodata. Parea ca a existat un mecanism de adunare a mai multor emotii (asemanatoare?) in acelasi loc. Cine, cum le-a dirijat intr-acolo? Dupa ce criterii? Nu mai inteleg nimic.

Sternul parea ca imi spune: “Aceste emotii negre imi atrag atentia si energia in timpul zilei. Trebuie sa ma uit la ele pentru ca dor si atunci ma gandesc doar la ele si nu mai am energie pentru viata mea prezenta. Sunt ascunse, sapate adanc, sunt ca niste fiinte corporale formate din ganduri neformulate, emotii ne-duse pana la capat, senzatii fizice ca niste intrebari mai degraba decat ca niste afirmatii. Au o forța de absorbtie, imi atrag viata ca niste gauri negre.  Da, ai dreptate sa te intrebi. Nici eu nu stiu cine mi le trimite si de ce. Ele sunt ca un animaluț, ca un ghem de fire nedeslusite si apasatoare. Sau mai exact ca niste mici placi negre dintr-o piatra moale, ca o plastilina intarita si care imi atrag, fara intrerupere, atentia. Ele emit cereri sa tot muncesc pentru ele.

Eul meu adult a venit cu o replica: Faptul ca am asa ceva in interiorul meu, ma face sa ma simt ca fiind nedemn si ne-valoros. Simt aceste placi negre ca pe un atacator intunecat si constant pe care nu il pot respinge definitiv niciodata. Ele stau in stern si trag de mine, ma trag catre ele, ma indeparteaza de adevarata viata, de adevarul relatiilor mele si al propriului corp. Sunt ganduri țipate pe muțeste, indesate unele in altele ca nici sa nu mai stii cine sunt ele, ce sunt. Urlete de diferite frecvente si dureri de diferite intensitati si culori, toate in afara spectrului perceptiei pe care o folosesc de obicei. Le simt ca pe niste auto-obstacole, auto-ganduri indreptate impotriva mea insumi, a destinului meu adevarat. Vor, de fapt, un singur lucru:  sa le calmez suferinta. Mereu si mereu. Pentru ca suferinta lor este permanenta si de ne-calmat. Sunt indignat ca le am! Daca nu o sa pot sa scap de ele niciodata? Pot doar sa le alin durerea dar mi-e teama ca nu voi putea sa scap de ea vreodata. Mai bine nu ma mai gandesc la ele, le las deoparte, le ignor. Uneori descurajat, imi spun: Alinarea pur psihologica nu poate vindeca acest gen de durere materializata in corp. Este ca un organ fizic dar un organ al durerii psihologice care tot tipa intr-o limba deformata, primara, dupa ajutor si alinare.

Sinele/terapeutul internalizat : Sa facem o analogie cu “nodul in gat” pe care il simt unii oameni. Asta ne va permite sa ne calmam si noi sentimentele fata de fiinta aceasta care iti cere o intelepciune de granita pentru a ii gasi remediul si calmarea. “Nod” si “gat” se refera la obiecte materiale, palpabile care ti-ar ocupa zona interna a gatului. El iti da o durere, un disconfort de care vrei sa te eliberezi. Nu este ceva placut, ceva ce ai vrea sa prelungesti. Il definesti ca un nod in gat dar nu stii de unde sa il apuci. Este o fiinta dintre lumi: psihologica, corporala, simbolica, sufleteasca. Aparatele medicale de investigatie nu observa nimic, nici o anomalie sau excrescenta, nu vad nici un nod, contrazic simtirea, boala afirmata de gandirea sau frica omului. Aparatele vad doar un gat sanatos. Avem asadar o constructie interioara insotita de o durere care iti constrange imaginea interioara despre gat, iti aduce un nod in zona imaginata ca locuind in gat, un nod in schema interioara a corpului fizic. In zona resimtita pana acum ca fiind tacuta apare o chemare imperioasa. Este nelinistea resimtita in zona gatului, un zgomot dat de o suferinta necunoscuta. Nu ai nici un nume, nici o explicatie pentru o neplacere similara unui disconfort fizic, palpabil care se petrece in interiorul tau.

Daca gasesti o stare interna in care sa poti asculta in acelasi timp toate partile acestui nod-gat-minte-suflet, daca ii permiti sa iti vorbeasca in limbajul lui intermediar, daca il transformi intr-o fiinta care are un glas si o cerere, vei primi unele raspunsuri. De exemplu ca misiunea lui este sa strige o furie neexprimata, oprita in gat. Ea este atat de puternica incat nu a putut fi tratata in interior cu mijloace pur psihlogice. Corpul devine, astfel, cel solicitat sa o trateze in felul sau. Furia intensa a declansat formarea unei imagini interioare a nodului. Exprimarea exterioara fireasca nu are loc asa cum ti-ai dori (printr-un protest verbal, prin agresivitate in scopuri de aparare) iar corpul preia functia de a o exprima altfel, intr-un alt mod. Partea din tine care vrea sa te apere si pentru aceasta iti interzice, va porunci: nu iti exprima furia (pentru ca il vei pierde pe celalalt, pentru ca celalalt este periculos si iti va face rau, etc), aceasta este o boala atat de demodata si de inferioara! Partea aceasta care blocheaza este ocolita prin exprimarea pe alte canale care nu pot fi observate la fel de usor si au, astfel, avantajul de a scapa interdictiei. Se obtine o exprimare deviata, indirecta, ascunsa, este adevarat, dar totusi o exteriorizare. Obtii asadar exprimarea furiei, a neputintei dar, in acelasi timp, obtii si  deghizarea in fața partii din tine care nu era de acord, care etichetase exprimarea ca fiind interzisa si periculoasa pentru om.

Sa ne intoarcem la munca interioara cu pietrele negre care striga din stern.

Cand s-a construit acest strigat? Cand au fost ingropate in corpul meu si de ce nu au fost lasate libere? Sinele meu stie acum unele raspunsuri si ma trage intr-o scena din copilarie pe care o evit de decenii. Sinele crede ca, acum, ma pot uita la scena aceea de cand aveam 7 ani: Suntem amandoi si ne uitam la copil si la tatal lui care se cearta enorm cu mama. In mijlocul conflictului imi arunca si mie privirea plina de ura pe care o arunca ei de cateva ore bune deja. Sangele imi ingheata in vine. Este ca si cum in acel moment imi pierd tatal care parca vrea sa ma omoare. Incerc sa ma ascund in interiorul meu pentru ca in alta parte nu am unde. O rusine enorma ma invadeaza.

Copilul de 7 ani nu mai poate gandi, dar adultul care priveste scena o poate descrie: asemuiesc ceea ce se intampla cu prabusirea unei bucati dintr-un ghetar cand soarele este prea puternic, sau cu o alunecare masiva de teren.

Copilul: Ce este de facut cu aceasta imagine a pierderii unei parti importante din mine? Si nu doar cu imaginea ci chiar cu prabusirea interioara, cu durerea imensa.

Eu ii raspund: Te inteleg. Prabusirea presupune si momentele de dupa prabusire cand trebuie sa faci cumva sa nu te prabusesti in abis, pentru ca ai nevoie sa te opresti undeva. Apare de nicaieri, rapid, o plasa mai buna sau mai proasta care te opreste din cadere. Rusinea iti cere sa ascunzi in stern toate acestea ca toti ceilalti sa nu vada vreodata, sa nu se stie niciodata!

Copilul ma intreaba: Cum se repara toate astea? Se repara? Ani de zile devii doar un sclav al repararii acestei prabusiri, care in interior se repeta la nesfarsit. Incerci sa intaresti plasa de siguranta care tine bucatile care altfel ar putea sa cada definitiv, sa le pierzi definitiv. Toate acestea s-au inregistrat in spatele sternului-psihicului-mintii-sufletului.

Se repara vreodata felul cum vezi, felul cum simti aceasta cadere situata in afara timpului, care se tot reia?

Eu i-am raspuns: Sunt alaturi de tine, te iubesc. Te vad ca pe un Sisif care incearca sa tot repare aceiasi bucata imensa din tine care insista, in fiecare zi, sa cada si care, in fiecare zi, trebuie lipita la loc sau trebuie incercat macar. Caderea, alunecarea de teren, a fost facuta de catre oameni. Tot relatia cu ei o poate repara.

Solutia pe care o cautam  este ca tot prin oameni, alti oameni (sau aceiasi?) sa cautam sa reparam, sa reluam drama si de data asta sa se termine mai bine, complet bine, conform unui ideal de reparare pe care ni-l imaginam. 

Eu ma gandeam ca nu mai vreau sa existe o repetitie de somnabuli in mine. Cum de repetam prabusirea veche, utilizand noile persoane care apar in viata noastra? Distribuim rolurile unor adulti prezenti si incepem sa jucam ca niste somnabuli aceiasi piesa. Durerea este atat de mare, suntem atat de fascinati de reluare dezastrului pe care il vedem cum se intampla in noi, iarasi.  Atat de ingroziti ca trebuie sa trecem prin tragedii din nou, incat incepem sa ne purtam fix la fel, ca fostii copii din trecut, cei fara resurse si instrumente interioare, fara oameni in jur care sa ne ajute, ci doar asistand indiferenti sau chiar accentuand dezastru cu purtarea si cuvintele lor.

Ii spun copilului din mine: Sau, oare, repararea  este doar prin noi insine in final, degeaba ii utilizam pe ceilalti in scopul repararii noastre!? Si sa ajungem la o  impacare cu ce a fost, cu imaginea dezastrului dar afirmand si obtinand in interior credinta puternica, de nezdruncinat, ca noi nu suntem acel dezastru. Chiar daca am pierdut parti din noi, chiar daca te-ai prabusit, chiar daca ti-ai petrecut decenii deasupra abisului, suspendat deasupra visului urat, nu aceasta este identitatea ta ci o alta, cea pe care poti sa alegi sa o construiesti chiar acum, cu mine si cu Sinele si cu terapeutul nostru. Este adevarat, stiu, in mijlocul perioadelor bune, sunetul ingrozitor al prabusirii interioare din copilarie se face auzit uneori, surd, amenintator, ca un grohotis care se prabuseste in gol, scrisnind prin inima ta, cerandu-ti atentia. Si asta te face sa nu vrei sa risti nici o miscare, nici un salt in necunoscut.

Sinele:  Repararea este doar prin Spirit, sa Il vezi, sa Il accepti cum repara momentul caderii, cum lipeste la loc, cum readuce la loc partile din tine care s-au prabusit. Cum dizolva rusinea si placile negre.

Copilul mi-a cerut plin de speranta: Ii spui tatalui meu sa nu se mai certe vreodata de fata cu mine? Totul ar fi fost mult mai bine in viata mea in felul acesta.

Eu fac asta in mijlocul scenei rememorate, cea de la 7 ani.

Il vad pe copil este extrem de satisfacut, cineva ii ia apararea in sfarsit, si asta chiar daca tatal nu pricepe pana la capat mesajul.

Eu il intreb: Cum vrei sa te eliberezi de tot ce ai acumulat in acea scena oribila?

Copilul: Vreau sa merg in casa bunicii mele si sa vomit acolo totul. Imaginea pe care o am despre casa bunicii este cea a unui spatiu intern pe care poti sa te bazezi ca fiind adevarata casa, adapostul, constanta, racoarea in zilele de arsita, sentimentul ca esti iubit cu adevarat. Spiritul de care vorbesti tu poate fi, si El, prezent acolo.

Eu, bucuros, am vazut ca dupa ce a vomitat totul ii revine bucuria de a trai,  increderea in sine. Senzatiile negative i se elibereaza din stern. Rusinea sau sentimentul de inferioritate nu mai blocheaza exprimarea lor. Amintirea care cerea mereu sa fie pansata si ascunsa devine acum acceptabila si fara nici o cerere fata de Eu. Copilul respira mai profund.

Ii spun: O sa ne vedem foarte des de acum incolo, pana ce intalnirea ta cu mine va deveni mai importanta decat cea de la sapte ani cu tatal tau. Il iau in brate, imi dau lacrimile pentru vindecarea asta profunda.

Dr. Psih. Corneliu Irimia