Pagini din jurnalul traumelor de toate zilele

Cristina Popov

24 decembrie, 20**

Nu am fost constienta pana tarziu in viata ca am suferit traume in copilarie si tinerete. Ca multi altii, credeam ceea ce mi se spunea in cuvinte: “noi suntem familia perfecta”. Am plecat apoi la facultate, in alt oras: am intalnit acolo un barbat care m-a insotit in casa parintilor mei si care, pentru prima oara, mi-a spus direct ce vede. Ceea ce eu nu vazusem, sau, mai bine zis, nu imi permisesem sa pricep, atata amar de ani. Prin acel prim barbat din viata mea am inceput sa constienizez cele mai evidente dintre lucrurile care se petreceau in familie la noi (de exemplu, faptul ca mama era dependenta de alcool: la noi in casa se spunea doar ca “mamica are niste stari de-alea de-ale ei”).

Desigur, acesta era doar varful icebergului: traumele subtile, cotidiene, terorile emotionale marunte, umilintele fizice si identitare practicate in mod constant, raul pe care si-l faceau reciproc parintii, facandu-ma sa ma tem cronic pentru moartea sau disparitia unuia din ei – un rau care pe noi, copiii, teoretic “nu ne privea” – acestea nu aveau sa iasa prea curand la iveala. Prea mare era urletul de durere sub care erau ingropate, ca si rusinea de a le fi indurat. Abia in jur de 27-30 de ani, incepand o terapie personala, am inceput sa fac legaturi intre starea mea psihica rea si evenimentele din familie.

Din pacate, terapeutul meu nu avea pregatire in domeniul traumei si a interpretat eronat multe dintre cauzele si dinamicile suferintelor mele. Abia dupa ce o serie de evenimente din terapie si din viata personala mi-au vindecat o buna parte din probleme si abia cand am inceput sa studiez serios pe cont propriu, adica undeva dupa 34-35 de ani, am adoptat efectiv notiunea de “trauma” in gandirea mea despre suferinta omeneasca.

29 decembrie, 20**

Am fost adesea extrem de revoltata gandindu-ma ca fiecare om care sufera este inconjurat de atatia alti oameni, si ca anii trec fara ca el sa fie vazut si fara sa primeasca ajutor. Uneori, inca mai cad in revolta, atunci cand vad situatii traumatice afectand vietile celor mai tineri decat mine, sub ochii mei. Multa vreme, am considerat si eu ca viata este, pur si simplu, un rau, sau ca viata mea, cel putin, este o eroare. Nu intelegeam de ce ni se spune, la scoala: “Ne iubim mamele, pentru ca ele ne-au dat viata”. Ce este bine in faptul ca ai fost adus pe lume?… Chiar si ca femeie tanara, eram de acord cu silenul evocat de Nietzsche in “Nasterea tragediei”: „Cel mai mare bine ar fi sa mori acum, pe loc. Un bine si mai mare ar fi fost sa nu te fi nascut niciodata”. Era mai usor, pentru mine, sa generalizez asa decat sa vad enorma neputinta a celor din jurul meu, care au putut cat au putut, precum si faptul ca, uneori, in anumite contexte, un copil nevinovat traieste atat de lipsit de vizibilitate si de ajutor.

6 ianuarie, 20**

Ma intreaba oamenii uneori: dar nu se vad usor sechelele unei traume?

Da si nu. Si-apoi depinde foarte mult despre ce moment din viata e vorba: cum se vad sechelele unei traume inainte de a face o terapie, cum se vad in cate una din etapele succesive de vindecare.

La mine, inainte de inceperea terapiei, era vorba de fenomene disociative cronice si severe. Traiam afectiv in cu totul alta lume decat cea in care trebuia sa functionez cotidian: o lume imaginara, formata din figuri inspirate din portrete de artisti, eroi de romane si actori de filme – carora le scriam foiletoane si seriale nesfarsite, regii de teatru, ba chiar imaginam constructii de arhitectura pe care le-ar fi proiectat ei, tipuri de politica pe care le-ar fi facut ei, poezii si coregrafii de dans pe care le-ar fi creat ei. Consideram, insa, ca aceasta lume a emotiilor, gandurilor, imaginilor, viselor si reveriilor mele este “ireala”. Lumea “reala”, cea in care trebuia sa invat foarte bine, sa nu deranjez pe nimeni, sa muncesc eficient, sa “ma stresez” pentru rezultate, era lumea adultilor: o lume sordida, brutala, fara sens, neinvestita de o motivatie proprie, extenuanta, care imi genera continuu anxietate si o durere difuza, intensa, fara obiect. O zi obisnuita putea fi relativ buna daca aveam timp, ore in sir, sa ma “incarc” evadand in “lumea mea interioara”. Insa, intre oameni, simteam o anxietate continua, un fel de namol, de ceata gri, prin care nu vedeam nimic clar din relatiile sociale; nu stiam daca cei din jur vorbesc sau rad de mine, daca ma critica pe mine sau daca au alt motiv sa-si faca aluzii unii altora – si care ar fi acel motiv. Voiam sa ma linistesc convingandu-ma ca nu despre mine era vorba, ca nu eu cauzasem mutrele si certurile. Nu voiam sa intru in relatie cu ceilalti oameni: voiam doar sa stiu ca nu voi fi criticata sau atacata pe la spate, din senin.

Ulterior, dupa ce am reusit sa mai atenuez disocierea prin psihoterapie si am inceput sa simt cat de dramatic mi-a lipsit in viata o figura de atasament statornica si de incredere, trauma de abandon a venit cu forta in prim plan, cu tot cortegiul ei de sentimente disperate de parasire, cu multe lacrimi, durere sufleteasca acuta – dar, de data aceasta, fiind o durere cu obiect, o durere dupa cineva drag si insuficient prezent pentru nevoile mele. Era o nevoie disperata de a regresa pana la nivelul primelor saptamani de viata si de a fi ingrijita primar de o mama. Functionarea sociala mi-a devenit si mai grea decat in perioada cu disociere severa, din cauza ca acum imi simteam nevoile, ranile, abandonul. Parea ca toti oamenii o iau la fuga, ca nimeni nu o sa vrea sa-si asume sa-mi dea ceea ce-mi lipsise atat de rau. Totusi, in ciuda disperarii in care inotam, relatiile umane imi erau din ce in ce mai clare: parea ca in jurul meu se face, treptat, lumina in lume. Recunosteam acum si in altii, cu multa emotie, trairile pe care le recunosteam, pas cu pas, si in mine, de-a lungul aventurii de a-mi crea o relatie buna de atasament. Atasamentul: nevoia omului de a nu fi prea singur, prea abrupt, prea deodata fata in fata cu prapastia dintre mortalitatea proprie si divin.

Pe masura ce capacitatea mea de atasament s-a stabilizat, am facut drumul de la anestezia fata de senzatiile si semnalele corporale (pacient psihosomatic) pana la a-mi constientiza corpul, a simti mila fata de ceea ce i s-a facut, a-mi iubi corpul si a fi fericita sa traiesc in el.

11 ianuarie, 20**

Se zice ca omul traumatizat tinde sa repete situatia care l-a traumatizat, ca si un tramvai ce merge pe aceeasi sina. Cred ca asa e. Pe de o parte, el a invatat sa traiasca intr-un mediu stramb (de exemplu, sa se preocupe continuu de starile psihologice ale parintelui alcoolic, impulsiv, ramanand decuplat de la propriile lui stari, dorinte sau nevoi). El s-a adaptat cu corp, creier si obiceiuri la acest mediu deformat. Numai pentru acest gen de mediu are instrumente si abilitati, numai acolo stie el sa se descurce. Asa ca este cumva normal sa caute acel tip de mediu pentru care este deja adaptat.

Pe de alta parte, ne leaga o intensa vinovatie de cei care ne-au traumatizat, transmitandu-ne, astfel, traumele lor. Adevarul este ca ei ne-au “fabricat” asa incat sa fim nevoiti sa le rezolvam, peste generatii, problemele: nu este putin lucru, e multa energie investita intr-o solutie “pe baza urmasilor”. In mare masura, viata noastra este constituita din a rezolva traumele predecesorilor. Sa luam un fapt obisnuit: felul in care ne zbatem sa avem case mai trainice, asigurari imobiliare si asigurari de viata pentru toate stuatiile imaginabile anticipat, faptul ca nu ca precupetim niciun efort ca sa atingem o anumita eficienta medicala in tratamente sunt dovada a cat de mult sens capata vietile noastre datorita efortului de a repara / compensa ceea ce nu au putut avea stramosii. Noi nu vrem neaparat sa ne detasam de trauma cu indiferenta: ne anima faptul ca rezolvam ceva, ca ajutam la schimbare si vindecare, in noi, in familiile noastre si in societate in general.

17 ianuarie, 20**

Exercitiu asociativ. Ce cuvinte imi vin in minte cand ma gandesc la “trauma”.

Disociere. Intuneric. Rusine. Retragere. Ura de sine, de lume. Absenta. Mortificare. Tortura. Disperare. Captivitate. Regim de innebunire.

Sa insiri cuvinte este usor, dar sa le explici altora, coerent, cum te afecteaza trauma, este cu totul altceva. Dupa mai bine de un deceniu de terapie, am mai putine dificultati sa ma exprim. Mi-am creat un discurs si am acumulat si o gramada de exemple ilustrative, din vietile a diversi oameni. Dar, de-a lungul copilariei, adolescentei si tineretii, nu eram capabila sa conving pe nimeni sa ma asculte, sa ma vada, sa ma inteleaga – pentru ca nu stiam in primul rand eu insami care era valoarea emotionala a ceea ce traisem.

Chiar si terapeutul meu a gresit enorm din cauza neputintei mele de a-i spune ce se petrece cu mine de fapt. Iata un exemplu tipic – numai unul dintr-un lung sir. Terapeutul meu facea, intr-o vreme, un tip de afirmatie agresiva, spunandu-mi ca eu “nu ma duc, de fapt, la dans ca sa dansez singura in fata oglinzii de la sala, caci doar se stie ca dansul este, ca si la animale, un rit de imperechere; asadar eu ma duc, de fapt, acolo ca preludiu la sex”. Eu, pacienta, fusesem invatata deja, in mod traumatic, ca orice barbat, in orice context, are dreptul sa se arate excitat, sa se comporte invaziv si lubric, si de aceea nu indrazneam sa-l contrazic pe terapeutul meu, ci imi spuneam mie insami: “Ce destept este terapeutul meu! Cum coreleaza el psihologia umana cu darwinismul! Cat sunt eu de proasta, ca nu m-am prins”. Si, astfel, nu reuseam sa-mi mai explic starea de rau, de panica si jale pe care le simteam dupa sedintele cu el. Adevarul era ca eu chiar mergeam la sala ca sa dansez singura in fata oglinzii, si dansam singura si acasa, pentru ca asta imi regla imaginea launtrica a corpului, devastata si ea de trauma: sincroniza miscarea musculara cu ritmul auzit, cu armonia melodica, precum cu capacitatea mea mentala de a gandi despre mine in urma reflectarii in oglinda a simtirii kinestezice interne. Dar toata aceasta nevoie de reparatie neurologica si mentala in regim de urgenta era expediata la gunoi si inlocuita de terapeutul meu cu sugestia ca „merg acolo ca preludiu la sex“. Ceea ce, inconstient, era auzit de mine drept: “Degeaba incerci tu sa te vindeci. Te va traumatiza cineva din nou, tocmai pentru ca te fatai dansand asa”.

Tot asa, am acceptat adesea propunerile altora fara sa pot explica de ce lucrul propus de ei imi face rau – desi poate ca lor le parea un lucru bun. Nestiind cum sa argumentez in favoarea mea, cum sa explic ce simt, sfarseam prin a suferi noi traumatizari, iar ceilalti nu intelegeau ce a mers asa gresit cu mine.

21 ianuarie, 20**

Cred ca cea mai mare dificultate in a incepe sa te vindeci de traume este faptul ca trairile tale nu au fost numite de semeni cu semnificatia lor reala. Poate ca unui copil i s-a spus, de exemplu, “mama te iubeste”, in timp ce mama, deprimata sau colerica, tocmai facea o demonstratie coplesitoare ca nu mai suporta copilul in preajma. Ceva nu concorda: dar copilul nu are capacitatea sa spuna ce, si atunci se mai rupe ceva in interiorul lui… Inca o legatura intre realitatea simtirii sale si realitatea relationarii cu ceilalti este facuta praf.

Sau i se spune ca trebuie sa fie recunoscator pentru regimul de viata foarte bun, prosper, in vremea in care, pe de alta parte, este abuzat sexual.

Ce mai sunt “ceilalti”, ceilalti oameni, comunitatea umana, in acest caz? Lipsa martorului social al traumei imi pare cel mai important factor agravant. Copilul sau adolescentul pateste ceva grav, care il da peste cap, il socheaza, ceva in fata caruia este singur si coplesit. Dar nu este nimeni sa vada, sa simta ce simte si el, sa creada, sa marturiseasca impreuna cu el: “Si eu am vazut ce ai patit! Asta se va corecta, iti promit, incepand de acum!”. De fapt, fara contextul social traumatic, in care cei din jur esueaza sa participe la marturia comuna a traumei, nici nu stiu daca putem vorbi despre trauma: o persoana accidentata, in jurul careia societatea se aduna, cu grija si realism, recunoscandu-i pierderea si contribuind solidar la repararea ei, poate trece prin aproape orice eveniment trist de viata,  fara sa fie, insa, traumatizata. Insa rana traita fara martori este ca o tragedie antica fara cor: protagonistul nu isi poate vizualiza, intelege, accepta nenorocirea, nu se poate ajunge la “groaza si mila” impartasite colectiv, apoi la putinta de a suporta durerea, regretul – si, in cele din urma, la compasiune, vindecare, iertare, reintegrare si speranta.

Daca nu exista un martor si un marturisitor al traumei, “ceilalti” devin mai degraba o masca strivitoare chiar si pentru cele mai timide incercari ale copilului de a se dumiri ce simte cu adevarat. Partile lumii lui sunt ireconciliabile. Mintea constienta spune altceva decat simte corpul, afectul nu-si gaseste un sens care sa-l organizeze. Copilul e nevoit, atunci, sa aleaga numai una din partile lumii lui, caci toate – sunt incompatibile. De regula, o alege pe cea care ii permite sa ramana in contact cu parintii sau ingrijitorii. Alege cuvintele adultilor ca “sine” al sau – un sine fals, desigur. Ulterior, orice incercare de retrezire a contactului cu corpul si emotiile lui este vazut de el ca un atac la adresa stabilitatii sale, pentru ca el “stie” (si aceasta “stiinta” este ea insasi urmarea traumei) ca trairea si gandirea sunt radical incompatibile, sunt reciproc exclusive. Deci, daca incerci sa-i vezi trairea, inseamna ca vrei sa-i distrugi mintea. Acest lucru submineaza, evident, si terapiile.

29 ianuarie, 20**

Trauma ramane in corp. Trauma afecteaza corpul. Sau il anesteziaza complet, ca sa nu mai transmita semnale de alarma cu care eul nu are ce face. In cea mai rea perioada, eu eram aproape anestezica fizic: nu simteam decat, de exemplu, o durere de masea foarte intensa. De aceea, intre 22-25 de ani, am inceput sa ma imbolnavesc din ce in ce mai serios. Nu gaseam niciun fel de placere langa corpurile umane, dar tocmai de aceea ma impingeam abuziv in relatii fizice care ma raneau: incercam sa demonstrez ca “pot si eu sa o fac”. Ca nu sunt chiar atat de defecta si anormala pe cat ma simteam. Am trait cronic, de pe la 7 la 36 de ani, cu o ipohondrie chinuitoare, care nici nu era intru totul ipohondrie, fiindca trada o incapacitate reala de a raspunde cererilor corpului, ce se transforma, mai devreme sau mai tarziu, in boala. Am fost complexata mereu de corpul meu si mi l-am urat, neglijandu-l si lasandu-l sa decada. Am avut fantasme de automutilare care, intr-un context mai nefavorabil, ar fi putut conduce la automutilari reale.

Dar, in sens invers, pe masura ce am trait durerea traumei, pe care nu o putusem simti in copilarie si tinerete, pe masura ce mi-am inteles nevoile, relatia mea cu corpul si starea de sanatate s-au imbunatatit enorm. Medicamentele, operatiile si spitalele au iesit demult din agenda mea.

1 februarie, 20**

Si totusi, putea sa fie mult mai rau! Daca ma gandesc la copilaria mea, imi dau seama ca am avut, in mod norocos, o gramada de resurse care au atenuat impactul situatiilor traumatice.

In primul rand, am avut constant, de-a lungul copilariei, doi parinti, care aveau si foarte multe parti bune: mi-au oferit resurse care m-au ajutat sa fac fata traumelor, chiar celor pe care le creau ei insisi. Mama era o buna gospodina, nu ne lasa niciodata fara mancare si rufe curate. Iar insistenta cu care tata m-a indemnat sa caut raspunsurile in marea cultura, si nu intre oamenii de alaturi, mi-a dat cheia catre a ma apara de el insusi si de mama, atunci cand ajungeau in punctul lor de jos. Parca ceva profund bun, profund iubitor, din parintii mei incerca sa imi transmita: “Am vrea sa ai parte de mai bine de atat. Du-te si cauta in alta parte”.

In al doilea rand, au existat bunicii si casa bunicilor, de la tara: acela a fost pentru mine, multa vreme, un reper de sanatate. Tot asa, profesorii si realizatorii de emisiuni radio si TV au avut un rol similar: nu mi-au fost doar educatori, ci si sprijin emotional.

Apoi a fost relatia cu sora mea mai mica: impartind acelasi mediu, am avut marea sansa de a vorbi una cu cealalta si de a testa realitatea una prin simtirea celeilalte, chiar si atunci cand adultii ne negau trairea sau ne ignorau pur si simplu. Sora mea a fost persoana care m-a vazut, m-a iubit si m-a oglindit cel mai mult in copilarie.

Pe masura ce am intrat in adolescenta, de mai mare impact au fost educatia si cultura in sine: mi s-au pus la dispozitie resurse culturale (carti, muzica clasica, piese de teatru, calatorii spirituale in Occidentul catolic) in care mi-am putut regasi emotiile si prin intermediul carora mi-am elaborat, macar un pic, conflictele interne.

In sfarsit, am avut, cred, un anumit talent pentru viata: am fost in permanenta vizitata de “duhuri” calauzitoare care mi-au creat o lume interioara bogata si cu sens. Mi-au deschis, de fapt, carari catre literatura si arta. Am avut o imaginatie care m-a ajutat sa-mi creez, la varste foarte mici, propriile mituri explicative si vindecatoare, acoperind niste goluri de sens foarte dezorganizatoare. Am avut o inteligenta buna, care mi-a permis sa patrund aproape fara oprelisti in literatura, matematica, fizica, muzica sau in cultura creata in limbi straine. Am avut si o inclinatie creativa, catre scris si imagistica, pe care le-am folosit pentru elaborare launtrica.

Dar au fost si factori care au accentuat impactul traumelor: ranile parintilor si ale adultilor din jurul meu, care ii faceau incapabili sa ajute un copil (ranile politice inclusiv); propria mea singuratate, senzatia ca ma copleseste raul, din interior si din exterior simultan, si ca nu e nimeni sa ma ajute; inertia – frica de a face lucrurile altfel decat stiam, deci de a iesi din repetarea acelorasi greseli; si incapacitatea de a gandi. Caci, in momentul in care puteam in sfarsit gandi cate o corelatie, o “legatura”, in termenii lui Bion, ceva din mine se modifica profund, parca venea un alt locatar in corpul meu, cineva mai sanatos, care nici macar nu mai stia prea bine cum se simte raul. Pentru ca noul locatar al corpului meu era mai iubitor, simtea binele, simtea luminozitatea vietii, dragul de oameni, compasiunea, toleranta.

8 februarie, 20**

Se vede trauma in transfer, in terapie?

La mine s-a vazut. Pe masura ce se apropiau de suprafata constiintei diverse secvente traumatice, transferul se colora in culorile episodului traumatic. Dar acest lucru nu era nicidecum usor de inteles sau usor de analizat cu discernamant. Era adesea un haos in care mintea si chiar afectivitatea relationala spuneau cu totul altceva decat spuneau corpul si visele. Cred cu tarie in forta cadrului terapeutic de a ridica la suprafata scenariul traumatic. Acest lucru ar fi bun in sine daca nu ar fi transformat, iarasi, in ceva negativ prin faptul ca relatia terapeutica nu este suficient de buna, de rezistenta, pentru a nu repudia iarasi trairile traumatice ivite din pacient. Ceea ce a mers rau, in cazul meu, in terapie, a fost faptul ca mie insami imi era deja atat de greu sa iau contact cu traumele prin care trecusem, si, in acelasi timp, am dat de un terapeut aproape la fel de incapabil sa le suporte. Interpretarile lui distorsionau, de aceea, in mod cronic, sensul transferului si al celor petrecute in cabinet.

15 februarie, 20**

Incerc sa enumar, cronologic, pasii de vindecare pe care i-am facut de-a lungul vietii.

Pe-aproape de varsta de sase ani, mi-am dat seama ca pot face impreuna cu sora mea jocuri in care sa elaboram, intr-un spatiu al nostru privat, lucrurile care nu au loc „in realitate“ (adica in lumea controlata de adulti). Asta mi-a salvat mintea si o buna parte din capacitatea de a relationa pozitiv.

Pe la vreo 10-12 ani am ales artele – poezia, muzica si literatura – drept “scop suprem al omului”. A fost urmarea unui travaliu inceput la varsta de 8 ani cu cartea lui Jules Verne, “20.000 de leghe sub mari”, pe care am citit-o cu sete si disperare de sase ori la rand, pana cand ceva adanc si submarin din mine a intuit ca “comorile de pe Nautilus”, acea cultura stiintifica, enciclopedica si filosofica a capitanului Nemo, reprezinta salvarea universala din nenorocirile noastre particulare. Si ca merita sa ne ducem dupa Nautilus, sa patrundem chiar si sub banchiza de gheata a suferintei noastre, ca sa gasim solutia. Imi amintesc cu cata emotie am parcurs episodul captivitatii lui Nautilus sub banchiza de gheata, sub care capitanul si echipajul sau erau sa moara asfixiati.

Mai tarziu, la inceperea psihoterapiei, la aproape 27 de ani, am avut un vis: gasisem un melc (Nautilus) uitat demult si ma durea inima de durere si neliniste ca se poate ca melcul sa fie mort in cochilie. Sau nu?… In primii trei ani de terapie, am reusit sa ma reconecteze la durerile traumatice, sa incep sa suport procesul de reintegrare (lupta cu fenomene disociative extenuante si terifiante).

In sfarsit, urmatorul pas in vindecare a fost crestinismul. Vin dintr-o familie sever atee, deci crestinismul nu mi-a fost oferit in casa ca resursa de vindecare, cu exceptia botezului asupra careia a insistat foarte mult o bunica cu nasi catolici. Dar, cand am reusit sa integrez suficient experienta mea de viata, asa incat sa pot sta macar un pic singura cu mine insami, am vazut, deodata, solutia sinelui meu, solutia crestina: un model care mi-a fost deja dat prin botez si, in sens mai extins, le-a fost dat tuturor oamenilor, indiferent de locul si religia in care s-au nascut. Vazand, deodata, modelul crestin ca fiindu-mi accesibil si mie, am gasit o cale de a fi bine pe cont propriu, fara sa mai acuz oamenii din jur ca nu sunt, pentru mine, mai mult decat pot fi. Atunci am simtit, pentru prima data, certitudinea interioara si gandul ca “sunt vindecata”. Nu mi-a mai fost teama de moarte, am simtit ca sunt oricum in maini bune, am simtit ca psihoterapia s-a incheiat, desi, desigur, dezvoltarea mea ca om continua, pe o fundatie buna.

20 februarie, 20**

Ce inseamna “un om vindecat”, la urma urmelor? Si ce succesiune de momente anume m-au dus la tresarirea aceasta minunata, “sunt un om vindecat”?

Pentru mine a fost, intr-adevar, un eveniment anume, care a generat consecinte timp de 3 ani, din momentul in care am fost pregatita sa le primesc. In anul 2013 am descoperit doi artisti, un cantaret de opera german si un regizor francez, care colaborau la productia unui spectacol cu opera “Trubadurul” de Verdi. Nu ii cunosteam, dar m-au impresionat enorm amandoi si am urmarit si alte creatii ale lor. S-a dovedit ca interpretul german era un cantaret inspirator de Wagner si de Schubert si, astfel, el m-a pus in contact cu trairea romantica, cu filonul vindecator, vital, din romantismul german. Primeam pachetul complet: versuri de poeti germani, muzica compozitorilor romantici, limba si trupul interpretului, germane si ele, prezente pentru mine prin vocea lui. Regizorul francez s-a dovedit a fi un filosof de inspiratie heideggeriana, crestin catolic asumat, care m-a ajutat sa integrez explicit, de data aceasta intelectual si cultural, minunile de traire vindecatoare pe care le facea cantaretul cu trupul si simtirea mea. Am lasat balta totul ca sa studiez estetica muzicii clasice. In 2014 m-am apucat de filosofie fenomenologica, pornind de la Heidegger. In 2015 am ajuns la scrierile patristice, la reflectii despre liturghie. In 2016, toata viata mea, cu psihologia ei particulara, si, simultan, peregrinarile prin cultura europeana s-au reasezat coerent pe crestinism.

Au ramas, totusi, si parti nevindecate? Desigur. Sunt un om slab si putintele mele sunt limitate. Chiar daca am sentimentul sufletesc de a fi vindecata, problemele mele sociale sunt inca in curs de elaborare. Increderea mea in societate este limitata. Am reusit sa ma sustrag din infernul emotional al traumelor, dar am ramas cu pierderi care nu se vor mai recupera altfel decat prin intelegere si acceptare.

1 martie, 20**

In intelegerea mea, ne nastem anume pentru a pune umarul la vindecarea unor traume stramosesti: arborele familiei da o noua floare, familia face un nou copil, pentru a ajuta la repararea ranilor si la iluminarea neintelesurilor care i-au afectat pe predecesori.

Copilul vine in trauma, dar acest lucru nu inseamna ca viata este rea in sine: viata este, mai degraba, infinit optimista, aspira la imbunatatire. Din pacate, trauma poate fi uneori asa de mare, incat ne face praf virtutile, capacitatile noastre potentiale de a simboliza, de a gandi, de a repara. La acest nivel ne punem problema sanatatii registrelor psihosexuale, somatice si cognitive ale vietii unui individ. Menirea omului de a se imersa prin nastere intr-o istorie, cu tot cu traumele ei, in vederea intelegerii si repararii lor, tine, probabil, de registrul spiritual, in timp ce de registrul transgenerational tine povara stramoseasca. Culturala si politica vremurilor in care creste si traieste un om arata gradul de maturizare al unei societati, adica gradul in care societatea intelege trauma ca fenomen profund al vietii umane si stie ce anume sa le ofere noilor membri ca sa ii ajute sa faca fata mai bine.

Cristina Popov, februrie 2020